Hameiul - de la ierbarul medicinal la tehnologiile moderne

Numele latin al hameiului, humulus, vine de la humus, adică pământ, şi asta pentru că îi place la nebunie pământul umed. Iar lupulus, care înseamnă lupişor, exprimă, de fapt, felul cum "atacă" el alte plante - exact ca un lup, încolăcindu-se pe ele.

- Dacă în apropierea unei tulpini de hamei se plantează un arac de lemn, planta se întinde spre suport făcând prin aer mişcări giratorii. Dacă suportul se plasează în partea opusă, tulpina volubilă se reorientează în spaţiu, se răsuceşte şi, în câteva ore, începe încolăcirea pe arac.

Hameiul îşi are originea în planta sălbatică din Europa şi Asia de Vest.

Primele popoare care au folosit conurile de hamei au fost babilonienii şi egiptenii cu 2000 de ani î.e.n., prezenţa hameiului a fost semnalată pentru prima dată în anul 768.

În secolele VIII si IX, bisericile si mănăstirile deţineau mari suprafeţe cultivate cu hamei, utilizarea principală fiind pentru scopuri terapeutice.

Începând cu secolele XII si XIII, hameiul a fost utilizat pe scară largă la fabricarea berii în Germania, denumirea plantei fiind “Hopfo” şi prezintă o aroma mai puternică decât rosmarinul sau alte plante aromatice folosite pentru procesul de aromatizare a berii.

Hameiul este o plantă erbacee perenă, agăţătoare, prezentă atât în flora spontană cât şi în culturi, ale cărei seminţe aromatice şi amare se întrebuinţează în fabricarea berii. Hameiul face parte din genul Humulus L., ordinul Urticales, familia Cannabaceae (Cannabinaceae)

Sunt acceptate trei specii de hamei:

hameiul european sau hameiul comun (Humulus lupulus);

hameiul japonez (Humulus japonicus);

hameiul agăţător (Humulus scandens).