Perspectivele Invatamnatului în Perioada 2002 - 2006

1. Introducere

Rolul educaţiei şi învăţământului într-o societate civilizată este foarte important. Educaţia contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii individuale. Totodată nivelul de dezvoltare economică al unei ţări depinde şi de nivelul de educaţie a cetăţenilor, de aceea este nevoie de o concepţie clară despre rolul educaţiei într-o societate.

Învăţământul contemporan reprezintă, pentru toate statele europene, un segment foarte sensibil si extrem de semnificativ în raport cu sistemul social-politic pe ansamblu si cu întreaga societate. Faptul că Uniunea Europeană consideră acest domeniu drept o prioritate naţională nu este un moft, ci o necesitate obiectivă. Societatea tehnologică a timpurilor noastre nu poate să funcţioneze în bune condiţii fără un sistem de educaţie avansat. Ideea Strategiei naţionale pentru educaţie care presupune un program coerent şi riguros pe termen mediu si lung, asumat de toţi factorii implicaţi, nu este nouă în context european, doar la noi ea a început să prindă contur abia în ultima vreme, si asta numai la initiaţiva instituţiei prezidentiale, adică doar dintr-o parte a establishment-ului nostru politic postdecembrist. Spre comparaţie, învăţământul din Belgia funcţionează pe baza unei astfel de strategii, asupra căreia au convenit toate forţele politice responsabile, înca din anul 1970, iar de atunci partidele care s-au succedat la guvernare s-au străduit să o respecte cu fidelitate. La fel în multe alte ţări din UE, pentru ca în spaţiul european diferenţa dintre vorbe si fapte este minimă. Cât va mai dura însa până când şi în România (devenită de aproape doi ani membră a UE) ceea ce este stipulat pe hârtie – în Constituţie şi diverse documente oficiale – se va transpune cu adevărat în practică este o întrebare la care orice răspuns transant pare hazardat.

În economiile de astăzi, investiţiile în educaţie şi în formarea angajaţilor sunt cel puţin tot atât de importante ca şi investiţiile în patrimoniu. Trăim din ce în ce mai mult într-o economie bazată pe informaţie, în care tehnologia şi metodele de producţie se modifică rapid şi în mod constant. „Capitalul intangibil” şi cunoştinţele produc cea mai mare valoare adăugată şi doar un „clic” pe calculator ar putea însemna tot atât de mult ca şi un bun fizic. Formarea capitalului uman trebuie abordată cel puţin la fel de bine cum este tratată formarea capitalului fizic, iar reforma în educaţie ar trebui să se străduiască să o trateze pe cea dintâi în mod evident.

În cazul României, se pot formula multiple constatări nefericite, legate de stadiul beneficiilor educaţiei în dezvoltarea societăţii. Totuşi, este mai probabil ca un popor mai educat să urmărească evenimentele curente şi să înţeleagă mai bine consecinţele acestora asupra familiei, comunităţii şi ţării. Unul dintre cele mai mari câştiguri ale democraţiei este faptul că oferă cetăţenilor dreptul şi capacitatea de a se ocupa de viaţa şi educaţia lor de la un anumit nivel, fără intervenţia statului. Dar unul dintre cele mai mari pericole ale democraţiei apare atunci când indivizii îşi exercită în mod continuu aceste drepturi şi capacităţi, dar ignoră evenimentele externe care modelează vieţile lor şi viitorul naţiunii. A obţine diplome, de studii superioare sau chiar de studii doctorale, cu o relativă uşurinţă întro perioadă de tranziţie a economiei, aşa cum este cazul României sau al altor ţări din Europa de Est, nu va determina efectele aşteptate la nivel macroeconomic, sau în planul real, practice al comportamentului firmelor sau instituţiilor. La rândul său, democraţia, cu respectful cuvenit pentru drepturile omului – cum ar fi dreptul la educaţie, este cel mai natural system politic pentru a sprijini o economie bazată pe piaţa liberă.

Astăzi în România devine urgentă atingerea obiectivului ”investiţii în capitalul uman”: este necesară parcurgerea unor etape, nu doar conceptuale, ci şi de mentalitate. Prima este aceea a înţelegerii faptului că, fără un progres rapid şi profund în sistemul educaţional, nu vom putea avea nici creştere economică, nici creştere a nivelului de trai, oricât de multe fonduri ne-ar aloca Uniunea Europeană sau orice altă instituţie financiară internaţională. A doua etapă este aceea a schimbării mentalităţii manageriale la nivelul Ministerului Educaţiei, în sensul reorganizării şi reformării reale a întregului sistem educaţional. A treia este schimbarea mentalităţii, cetăţenii ţării, oamenii de afaceri, părinţii, copiii, înţelegând că investiţia în educaţie este mai important obiectiv pentru viitor. Formarea capitalului uman prin procese educaţionale investiţionale rămâne o responsabilitate globală a tuturor indivizilor şi guvernelor. Fără o psihologie colectivă care să conducă la un curent de profunzime pe direcţia menţionată ne va fi greu să ieşim din statutul de periferie economică, a Uniunii Europene.

2. Analiza evoluţiei serviciului de învăţământ în perioada 2002 – 2006

2.1. Analiza dinamicii serviciului

Tabelul nr. 1 – Numărului cadrelor didactice în România

Anii Numărul cadrelor didactice

2002 286670

2003 281272

2004 285861

2005 281034

2006 277318

Sursa: Anuarul Statistic 2007

Fig. nr. 1 Evoluţia numărului de cadre didactice din România

Din tabelul şi graficul prezentate mai sus se poate observa că numărul cadrelor didactice a fost de 286670 persoane în anul 2002, a scăzut în 2003 la 281272 persoane. In anul 2004, a crescut la 285861. În următorii 2 ani numărul cadrelor didactice a scăzut dramatic ajungând în 2005 la 281034, iar în 2006 la 277318.