Atentatele de la Madrid și Implicarea Mass-Media

I. Introducere

Mass-media a devenit, în lumea modernă, un fel de centru gravitaţional în raport cu care se poziţionează toate celelalte segmente ale societăţii – sistemul economic, sistemul politic, sistemul ideologic, sistemul cultural, sistemul tehnologic, sistemele şi subsistemele sociale.

De când s-a impus ca o componentă esenţială a lumii moderne, sistemul comunicării de masă s-a manifestat permanent ca un actor activ al jocului social, modelând celelalte subsisteme ale societăţii: nici politicul, nici economicul, nici cultura şi nici viaţa cotidiană nu au putut scăpa de presiunea exercitată de mesajele presei. „Mass-media ne afectează profund deoarece ele constituie o prezenţă constantă în viaţa noastră. Alte instituţii pot avea un impact mai puternic, dar nu unul atât de persistent şi adânc. Afilierea familială şi prieteniile se schimbă pe măsură ce individul se maturizează şi trece prin diferitele etape ale vieţii. Şcoala ocupă numai o perioadă limitată din viaţa noastră. Doar o parte din populaţie frecventează, în mod regulat, biserica. În antiteză, mass-media fac parte din viaţa noastră zilnică şi ne însoţesc din copilărie până la moarte. În plus, mass-media au o universalitate pe care nu o are nici o altă instituţie: presa oferă un bagaj comun de idei şi imagini, care depăşeşte barierele sociale şi geografice”.

A apărut concepţia de mass-media „complici” ai teroriştilor, o formulare explicită a acesteia găsindu-se în celebra declaraţie a Doamnei de Fier, Margaret Thatcher, care explica: „teroriştii se hrănesc din publicitatea mediatică” şi că ar trebui, deci, să fie „privaţi de oxigenul mass-media” .

Evident că o asemenea concepţie exclude complet problema de a şti dacă mass-media, autori ai unui discurs, pot să schimbe, într-adevăr, „servicii” cu autorii violenţelor, care sunt de natură non-discursivă. Dar argumentul se bazează pe o presupunere foarte puternică, care asociază interesul mass-media cu cel al teroriştilor şi care postulează relaţii fructuoase între cei doi „actori”.

După cum explică Michel Wieviorka şi Dominique Wolton, fiecare „actor” l-ar ajuta pe celălalt să depăşească tendinţa iniţială de a acţiona. În această interpretare, relaţia dintre mass-media şi terorism se bazează, deci, pe principiul interesului reciproc. Pe de o parte, transgresiunea tabuului violenţei, şocul evenimentului, teama, sentimentul de ameninţare şi iraţionalul; pe de altă parte, vizibilitatea şi, la limită, legitimitatea spectacolului, pe care o împrumută canalele de comunicare indispensabile funcţionării societăţilor democratice.

Totuşi, teza complicităţii nu rezistă la o analiză mai profundă a relaţiilor care pot fi întreţinute între mass-media şi terorişti. Raporturile dintre cei doi „parteneri” trec, de fapt, prin diferite stadii, care sunt departe de a corespunde descrierilor oferite de artizanii contra-revoluţiei . Totuşi, dacă teza are succes, aceasta se întâmplă pentru că ea prezintă un interes care depăşeşte limitele luptei antiteroriste: utilizarea ei permite guvernelor democraţiilor liberale să revină, în numele interesului naţional, asupra anumitor libertăţi mediatice.

Apelul la interesul naţional şi la siguranţa statului poate produce reflexe, voluntare sau forţate, de supunere a mass-media în faţa autorităţilor: aceasta este situaţia descrisă de M. Wieviorka şi D.Wolton, corespunzând unui comportament de „solidaritate democratică” .

Într-o lucrare consacrată mass-media, statului şi naţiunii, Philip Schlesinger arată pericolul situaţiilor de acest gen în democraţiile mediatice, contemporane nouă. Argumentul Ortodox examinat aici, care derivă din preocupări instrumentale ale unei administrări a opţiunilor naţionale şi de securitate, merge în direcţia periculoasă a unei cenzuri crescute şi a unui secret de amploare.