Paradoxurile Tehnologiilor de Comunicare

“în loc de a lăsa să ne crească la vârful degetului o glandă care secretă cerneală , cu ajutorul căreia să scriem,noi am creat condeiul. În aceasta constă deosebirea omului faţă de animal”.(K. Popper)

Funcţiile specific umane ale limbajului, care fac posibilă cunoaşterea obiectivă, au o bază ereditară foarte specializată şi specific la om. Evoluţia omului i-a dat acestuia ceva caracteristic şi profund uman - un instinct, fundamentat genetic, de a acumula prin imitaţie un limbaj specific uman apt să se constituie în purtător al cunoaşterii obiective. Pe de altă parte, nici un limbaj particular nu este ereditar; toate limbajele şi toate gramaticile au un caracter tradiţional. Însă impulsul, nevoia, scopul şi aptitudinea sau îndemânarea necesare învăţării unei gramatici sunt ereditare: noi moştenim numai potenţialitatea. (K. Popper).

Nimeni nu poate preciza când a apărut nemulţumirea omului vis-a-vis de această neputinţă a sa, dar se ştie că focul a fost primul mijloc artificial de comunicare, iar utilizarea lui a condus la crearea primului sistem artificial de codificare-decodificare a mesajelor.

Prima proteză funcţională inventată de om pentru transmiterea mesajelor a fost telegraful optic, al abatelui Claude Chappe, cu ajutorul căruia a fost transmis, la 15 august 1794, primul mesaj telegrafic, ce anunţa recucerirea localităţii Le Quenay, în timpul războiului dintre Franţa revoluţionară şi coaliţia intervenţionistă a Angliei, Olandei, Austriei, Prusiei şi Spaniei (Dinu, 1997).

Astăzi, dezvoltarea celor mai performante mijloace de comunicare are loc tot în cadrul programelor militare. Se pare că, din acest punct de vedere, omenirea n-a evoluat prea mult.

După telegraful optic al lui Chappe, au urmat, exploziv, telegraful electric şi alfabetul morse (la 27 mai 1844, prima telegram electric anunţa alegerea preşedintelui american J. Polke), telefonul (la 10 martie 1876, la Boston, are loc prima convorbire telefonică), radioul (în anul 1900 au fost instalate primele staţii de emisie-recepţie la bordul vaselor de pasageri, iar în 1920, la Pittsburgh, intră în funcţiune primul post de radio), televiziunea (în 1936, Marea Britanie a devenit prima ţară din lume ce avea un serviciu regulat de televiziune; în 1938 a găzduit şi prima demonstraţie publica de televiziune în culori (Dinu, 1997).

Satelitul Telstar, plasat pe orbită la 16 iulie 1962, a fost primul semn pentru extratereştrii că oamenilor nu le mai ajunge Pământul.

Explozia dezvoltării calculatoarelor şi super sofisticarea sateliţilor de telecomunicaţii au schimbat definitiv o bună parte a lumii. Comunicarea imediată a luat într-atât de mult locul comunicării faţă în faţă, iar omul a devenit într-atât de dependent de protezele sale, încât cei mai sceptici îl şi văd condamnat la autodistrugere. Societatea numită informaţională(unii îi spun deja a cunoaşterii) este privită şi evaluată de creatorii ei de-a lungul unei scale largi care se întinde de la“monstruos” (sau creatoare de monştri umani) până la “divin” (sau creatoare de oameni perfecţi, adică tot un soi de monştri, ar putea spune cârcotaşii de meserie).

Primele efecte vizibile, aşteptate de altfel de către inventatori, sunt eliminarea distanţelor fizice, creşterea vitezei de reacţie la o sumă mai mare de stimuli indirecţi, realizarea de mari economii de timp, de efort şi de bani, o mai atentă structurare a mesajelor, creşterea capacităţii de stocare a ideilor, creşterea spectaculoasă a numărului de interlocutori/unitate de timp, diminuarea riscurilor induse de expunerea la intemperii. Lista poate fi mai lungă de atât. Experienţa fiecăruia dintre noi aduce dovezi copleşitoare în favoarea beneficiilor aduse de aceste instrumente. Rapoartele companiilor confirm aceeaşi imagine a tehnologiilor aducătoare de sporuri de profitabilitate, de deschidere facilă pe noi pieţe altfel inaccesibile, de acces aproape nelimitat şi aproape instantaneu la minţile luminate de pe întreg Pământul. Nicicând, în istoria omenirii, comunicarea nu a mai avut asemenea spaţii largi de desf ăşurare.

Dar, pe de altă parte, efectele pe care aceste proteze le au asupra procesului de comunicare nu ţin doar de performanţele lor tehnice. Mai mult chiar, performanţele tehnice în sine nu au nici o valoare. Ele pot căpăta valoare (pozitivă sau negativă) numai prin raportare la utilizatori umani. Aşadar, infrastructura tehnologică nu poate fi disociată de „infrastructura” umană

Shulman, Penman şi Sless definesc infrastructura tehnologică atribuindu-i maşinile (deci, inclusiv telefonul, faxul, retroproiectorul, calculatorul, aparatele radio-tv etc.) şi tehnologia informatică. Ea serveşte interese tehnice, prin aplicarea raţionalităţii ştiinţifice. Infrastructura umană este definită prin elementele culturale, adică prin limbaje, prin obişnuinţe (sau rutine), prin practici comune, prin moduri de organizare social.