Deșeuri Poliuretanice

Capitolul 1. Tema lucrării

Să se proiecteze o instalaţie de incinerare a 5t/zi deşeuri poliuretanice.

Capitolul 2. Aspecte tehnologice

2.1 Metode şi variante tehnologice

Incinerarea este cea mai potrivită cale pentru reducerea volumului deşeurilor (mai mult de 80%) şi pentru recuperarea de energie din deşeurile solide, deşi ridică probleme, cum ar fi efectul substanţelor toxice degajate la ardere asupra sănătăţii populaţiei.

În câteva din ţările europene această metodă s-a extins de-a lungul anilor ’70, dar a rămas constantă până în anul 1980, datorită opoziţiei întâmpinată din partea populaţiei pentru crearea de noi amplasamente pentru instalaţii de incinerare şi datorită creşterii costurilor de incinerare.

Incinerarea este un proces de tratare termică a deşeurilor combustibile în vederea reducerii volumului, greutăţii şi a nocivităţii acestora. Deşeurile sunt arse în cuptoare speciale în condiţii specifice de temperatură şi de timp de retenţie a gazului, completate cu o instalaţie de purificare a fumurilor.

Adoptarea incinerării ca procedeu de eliminare a deşeurilor ţine cont de : - caracterizarea deşeurilor

- tehnologia de ardere disponibilă.

Caracterizarea deşeurilor , importante pentru incinerare sunt: puterea calorică, umiditatea, conţinutul de substanţe necombustibile, cantitatea de deşeuri.

Părţile componente ale unei instalaţii de ardere sunt următoarele sunt in principal următoarele :

focarul in care se face arderea;

canalele de fum pentru conducerea gazelor la cazan si pentru încălzirea elementelor cazanului;

instalaţii auxiliare pentru eliminare poluanţilor din gazele de ardere si pentru recuperarea posibililor compuşi utili.

Diferenţa intre diferite metode si variante tehnologice plecând de la modul de construcţie al focarelor. Focarele de ardere a combustibililor sunt spatiile speciale in care are loc arderea combustibililor. Ele constau in general in următoarele părţi componente: camera de combustie, grătarele ,cenuşarul si instalaţiile anexe.

Arhitectura focarelor depinde de poziţia pe care o pot avea in corpul cazanelor si de tipul de combustibil pe care dorim sa-l ardem in respectiva instalaţie. Ele se clasifica astfel :

-focare interioare;

-focare inferioare;

-antefocare.

Focarele interioare sunt destinate in general combustibililor cu putere calorica mare, care nu necesita aport suplimentar de aer de combustie si sunt situate in corpul cazanului. Prezintă avantajul ca nu pierd căldura deoarece pereţii interiori sunt constituiţi in corpul cazanului. Totuşi ele nu suporta o cantitate mare de combustibil deoarece au grătarele limitate si dimensiunile camerei de combustie mici aşa incit spaţiul de ardere este limitat. Sunt utilizate in aplicaţii care necesita mobilitate.

Focarele inferioare sunt focare aşezate sub corpul cazanului. Plafonul lor este format din ţevile fierbătoare ale cazanului de utilizat, iar pereţii laterali sunt constituiţi din zidărie sau cărămida refractara. Ele se pot adânci mai mult sau mai puţin după cum permite sau necesita situaţia locala si pot fi utilizate cu diverse tipuri de grătare după cum cere combustibilul utilizat. Cu toate ca exista pierderi de căldura plafonul primeşte cea mai mare parte din căldura prin radiaţie. Prezintă avantajul ca poate fi adaptat la toate tipurile de combustibil ,dar de asemeni cu o umiditate redusa.

Antefocarele sunt focare construite in afara corpului cazanului si anume in fata acestuia. De obicei se construiesc pentru combustibili având putere calorica mica, dar nu se construiesc special pentru acestea. Pot prezenta in construcţie diverse tipuri de grătare cu suprafaţa mare pe care se pot arde cantităţi mari de combustibili.

La aceste focare, camera de combustie este formata din doua părţi: partea dintre grătare si bolti unde combustibilul se gazeifica si partea unde gazele eliberate sunt arse.

Lungimea bolţilor trebuie sa fie suficient de mare pentru ca combustibilul in drumul sau spre camera de ardere propriu zisa sa aibă timpul necesar pentru gazeificare si pentru începerea carbonizării. Lungimea boltii nu trebuie sa scadă sub 1500 mm.; s-a constatat ca lungimea bolţilor bune variază intre 1500 si 2000 mm.

In afara lungimii un rol important îl are si înălţimea acesteia de la suprafaţa grătarelor. Înălţimea boltii trebuie astfel aleasă aşa incit sa permită introducerea uşoara a combustibilului in antefocar si totodată transmiterea de la bolta a unei călduri cit mai mari si intr-un timp cit mai scurt ,spre combustibil. Înălţimea anterioara gurii de alimentare este situata intre 250 si 400 mm, iar cea posterioară intre 700 si 900 mm.

Aceste focare prezintă dezavantajul ca suprafeţele mari al pereţilor camerei de combustie pierd căldura prin radiaţie mai mult decât celelalte tipuri de focare si ca repararea acestor pereţi măreşte cheltuielile de întreţinere si de exploatare ale instalaţiei.