Măsuri Privind Reducerea Poluării Atmosferei Rezultată de la Fabricarea Cimentului

Introducere

Istoric

Când omenirea a depăşit perioada în care nu se foloseau drept adăposturi decât scorburile copacilor şi peşterile şi a început să construiască locuinţe din materiale naturale cioplite, s-a simţit nevoia unui material de legătură, a unui liant. Primul liant folosit în acest scop a fost tot un produs natural, argila. În unele ţări s-a folosit şi bitumul, atunci când acesta forma zăcăminte apropiate de suprafaţa scoarţei pământului.[Dr. doc. Al. Steopoe, Îndrumător pentru utilizarea cimenturilor în construcţii, Editura Tehnică Bucureşti, 1967]

Dintre lianţii artificiali, cel mai vechi folosit a fost ipsosul, care era mai uşor de fabricat decât varul gras, deoarece materia primă(ghipsul) necesită o temperatură de ardere mai joasă decât calcarul din care se fabrică varul gras. Piramidele din Egipt construite cu 2800 de ani î.H., au ca liant ipsosul cu mult carbonat de calciu, ceea ce nu înseamnă că egiptenii au folosit ca liant un amestec de ipsos şi var gras, ci un ghips impurificat în mod natural cu mult calcar, aceste două roci fiind de natură sedimentară şi găsindu-se adesea împreună în zăcământ.

Se pare că varul gras a fost folosit întâi de perşi, de la care a fost luat de eleni şi de la aceştia de către romani. O dată cu folosirea varului gras, care, spre deosebire de ipsos, se poate amesteca cu cantităţi mari de nisip fără a-şi pierde plasticitatea, au apărut în construcţii mortarele.

Românii au reuşit să realizeze mortare de var gras foarte durabile prin faptul că amestecarea lor şi compactarea la punerea în lucrare se făcea foarte bine. Mulţumită compactităţii ridicate, asemenea mortare au rezistat chiar la acţiunea agresivă a apei de mare, iar la piesele de construcţie care au suferit numai acţiunea atmosferei nu s-a produs nici carbonatarea totală a hidroxidului de calciu.[Dr. doc. Al. Steopoe, Îndrumător pentru utilizarea cimenturilor în construcţii, Editura Tehnică Bucureşti, 1967]

În afară de nisip s-au mai folosit la amestecarea mortarelor şi alte materiale naturale sau artificiale mărunte sau sfărâmate şi pisate. Unul din acestea a fost mai întâi întrebuinţat în Asia şi provenea din resturile de cărămizi şi ţigle, deci din argilă arsă. Cu această ocazie, s-a observat că mortarele cu sfărâmături de argilă arsă erau mai rezistente din punct de vedere mecanic şi mai stabile la acţiunea levigantă a apei. Aşa s-a obţinut primul liant hidraulic artificial, folosit de iudei încă d epe vremea lui Solomon( sec X î.H.)

De la iudei, acest procedeu de a hidrauliciza varul gras a fost luat de romani, care l-au aplicat pe o scară foarte întinsă. Este destul să amintim că la betonul pilelor podului lui Traian s-auadăugat sfărâmături de cărămidă. De asemenea, la toate construcţiile romane de pe teritoriul ţării noastre, mortarele care veneau în contact direct cu umiditatea terenului aveau ca liant amestecul de var gras şi cărămidă pisată. Cu acest liant s-au executat lucrările de la Celei, Sarmisegetuza romană, edificiul cu mozaic de la Constanţa şi altele.