Analiza economico-financiară a SC Extrapan SA

Introducere

În vederea urmăririi şi analizei rentabilităţii economico – financiare la nivelul unui agent economic, se cere mai întâi o cunoaştere şi o analiză a mediului extern în care firma urmăreşte realizarea acestei rentabilităţi. Aşadar, este necesară o privire de ansamblu asupra economiei naţionale.

În momentul de faţă, se poate spune că tipul de economie existent în România se încadrează în tipologia economiei de piaţă. Acest fapt a fost recunoscut şi pe plan internaţional de către S.U.A. în primăvara anului 2003. În plan practic, această recunoastere are o mare importanţă pentru că ne aliniază celorlalte state recunoscute ca având o astfel de economie de piaţă. Mai concret, România este admisă oficial ca un competitor cu drepturi depline şi ne conferă unele avantaje cum ar fi reducerea barierelor tarifare sau netarifare şi libera circulaţie a capitalului, referindu-ne la investiţiile care vor fi făcute în România. Totuşi, recunoaşterea existenţei pe piaţă a României nu asigură şi succesul pe această piaţă. Economie de piaţă există în S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, etc. dar şi în state ca Somalia, Nigeria şi Turcia. Aici intervine conceptul de rentabilitate, de eficienţă a economiei României, concept care trebuie să se materializeze într-o economie de piaţă funcţională, o economie care să se bazeze pe funcţionarea corectă a relaţiilor de piaţă, atât în economia internă, cât şi în raporturile ei cu cea mondială.

Confom declaraţiilor reprezentanţilor Uniunii Europene, România nu are în momentul de faţă o economie de piaţă funcţională, iar pentru a se integra în Uniune, realizarea unei asemenea economii este o condiţie nu doar sine qua non, dar şi esenţială, ca bază pentru îndeplinirea altor criterii de aderare.

Pentru realizarea unei economii de piaţă funcţionale, se impune urmărirea indeplinirii unor obiective precise.

Primul şi unul din cele mai important obiectiv este privatizarea, cunoscând faptul că baza economiilor de piaţă cu adevărat dezvoltate este un pluralism al formelor de proprietate, dominat de proprietatea privată. Cu toate că în diferitele modele de aplicare a economiei de piaţă (texan, renan, japonez), statul îşi exercită influenţa in diferite măsuri în cadrul economiei, predominanţa proprietăţii private nu este nici o clipă pusă la îndoială.

În România, deşi s-au făcut paşi importanţi în domeniul privatizării, există încă o pondere mare a proprietăţii de stat concretizată într-un procent de 60% din capital ce reprezintă producţia monopol de stat, de mărfuri, de utilităţi publice şi de servicii. Această pondere a producţiei de stat se traduce pe piaţă prin stabilirea centralizată a preţului la 20% din produsele practicate în economie. Acest fapt, pe lângă opoziţia pe care o crează proprietăţii private, vine în contradicţie şi cu alte două legi de bază ale economiei de piaţă, şi anume stabilirea preţului pe baza echilibrului cerere – ofertă şi intervenţia indirectă şi globală a statului în economie. Prezenţa statului în aşa mare măsură în este un lucru cât se poate de ineficient din punct de vedere macroeconomic. Practic, o întreprindere cu capital majoritar de stat nu va da niciodată faliment, fapt dovedit de societăţile care merg în pierdere, dar se menţin datorită subvenţiilor acordate de la bugetul statului. Aceasta este cu atât mai grav cu cât proprietatea de stat se manifestă în domeniile vitale: energetic, transport, utilităţi. Se impune ca o necesitate strictă privatizarea acestor sectoare şi, alături de ele, a sectorului bancar. Aceasta trebuie realizată pentru a asigura eficient intermedierea dintre economii şi investiţii, ca suport pentru dezvoltarea proprietăţii private.

Privatizarea sectorului bancar este necesară în vederea realizării unui alt obiectiv cerut de o economie de piaţă funcţională. Acesta este crearea unui sistem de plăţi funcţional, un obiectiv urgent, care trebuie abordat indiferent de integrarea în U.E. sau orice alt factor extern, deoarece ignorarea lui poate duce la un blocaj al economiei reale. În 2001, masa arieratelor se ridica la 25% din PIB, ceea ce însemna în termeni reali peste 9 miliarde de dolari. Alături de privatizarea sectorului bancar, pentru realizarea unui sistem de plăţi funcţional se mai cere întărirea disciplinei contractuale şi creşterea rolului creditului. Întărirea disciplinei contractuale este realizabilă prin constituirea tribunalelor de comerţ şi revizuirea cadrului juridic referitor la faliment, datorită faptului că a crescut masa arieratelor la nivel de întreprindere. Referitor la rolul creditului, în ultima perioadă s-a înregistrat o mai mare cerere de credite datorită scăderilor continue ale dobânzilor, însă creditarea reală a sectorului neguvernamental este de doar 10% din PIB, spre deosebire de statele U.E., unde se ajunge şi până la 90%.

Un alt obiectiv de urmărit de către “gestionarii” economiei de piaţă româneşti pentru transformarea ei într-una funcţională la nivelul pieţei comune a Uniunii Europene este corelaţia productivitate – salariu. Principala corelaţie într-o economie este corelaţia salarii – producţie – consum, care înlătură primatul producţiei (într-o economie de piaţă modernă, cele trei se intercondiţionează, fiind inoportună situarea unei părţi într-un plan determinant). Relativ la această corelaţie, expresia de maximă sinteză a raportului producţie – consum o constutuie productivitatea. Urmărind rentabilizarea economiei în ansamblul ei, pentru creşterea eficienţei economice agenţii economici pot acţiona cu succes asupra raportului salariu – productivitate.