Analiza strategiei de țintire a inflației

1. DEFINIŢII ALE POLITICII DE ŢINTIRE DIRECTĂ A INFLAŢIEI

În ultimii ani s-a conturat o nouă strategie de politică monetară intitulată: ţintirea directă a inflaţiei. Acest concept este unul relativ nou, modern, discuţii cu privire la această politică monetară având loc prin anii ’80.

Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă strategia de politică monetară ce implică stabilirea unei ţinte pentru nivelul ratei inflaţiei, pe o anumită perioadă de timp, ţintă ce trebuie atinsă cu ajutorul măsurilor luate în politica monetară pentru a se asigura stabilitatea preţurilor.

Beneficiile pe care le poate aduce stabilitatea preţurilor:

- Stabilitatea preţurilor permite companiilor şi consumatorilor să îşi fundamenteze mult mai bine deciziile de consum sau de investiţii;

- Resursele pe piaţă vor fi alocate mult mai eficient (riscuri mai mici, productivitate mai mare);

- Stabilitatea preţurilor face ca prima de risc inclusă în rata dobânzii să fie foarte mică, fapt ce diminuează semnificativ costul finanţării;

- Absenţa unei rate mari a inflaţiei face ca plasamentele în active reale (stocuri de bunuri) să fie mult mai reduse, plasamentele în active reale nefiind cea mai bună decizie de investiţii;

- Stabilitatea preţurilor diminuează cererea de bani lichizi pe piaţă;

- Stabilitatea preţurilor diminuează redistribuirea diferenţiată a veniturilor şi bunăstării în economie.

Svensson defineşte ţintirea inflaţiei raportându-se la caracteristicile acesteia:

• ţintirea inflaţiei reprezintă o ţintă numerică, fie că este vorba de un anumit procent ce trebuie asigurat cu sau fără un interval de toleranţă, fie că este vorba de stabilirea unui interval în care inflaţia să fie inclusă. Stabilirea numerică a acestei ţinte inflaţioniste este strict legată de indicele de preţ care este luat în considerare, experienţa ţărilor care au trecut la ţintirea inflaţiei arătând că indicele cel mai frecvent utilizat este indicele preţurilor de consum (IPC);

• procesul decizional la nivel de bancă centrală se bazează pe o puternică independenţă a acesteia în ceea ce priveşte adoptarea instrumentelor de politică monetară care să conducă la realizarea ţintei inflaţioniste;

• presupune un grad ridicat de transparenţă şi asumarea responsabilităţii pentru atingerea ţintei de inflaţie.

Politica de ţintire directă a inflaţiei integrează recunoaşterea importanţei fenomenului inflaţionist în economiile moderne şi, totodată, faptul că asigurarea stabilităţii preţurilor reprezintă cea mai eficientă metodă de susţinere de către politica monetară a dorinţei generale de creştere economică pe termen lung.

Ghidată de scopul atingerii nivelului-ţintă al inflaţiei impus în obiectiv, banca centrală utilizează regulile ca „elemente de ghidare” (Svensson) şi nu ca reguli rigide ce trebuie aplicate.

Relaţia bani-inflaţie nu este un element definitoriu al acestei strategii dar poate constitui o premisă favorabilă pentru determinarea adecvată a instrumentelor monetare pentru care optează autoritatea monetară.

Banca Naţională a României a adoptat în mod oficial strategia de ţintire directă a inflaţiei în luna august 2005. Această strategie este considerată de teoria de specialitate şi de practica implementării politicii monetare drept un cadru care permite unei bănci centrale să exercite un „discreţionarism constrâns”1, în care rolul de ancoră nominală este îndeplinit de ţintele de inflaţie. Totodată, ţintirea directă a inflaţiei este considerată a fi strategia în care politica monetară este conectată la termenul mediu şi la cel lung fără, ca prin aceasta capacitatea ei de a reacţiona la evoluţiile pe termen scurt să fie diminuată; astfel, ţintirea directă a inflaţiei realizează o conciliere între disciplina şi responsabilitatea impuse de regulile rigide, pe de o parte, şi flexibilitatea permisă de abordarea discreţionară, pe de altă parte. În accepţiunea largă, funcţiile majore îndeplinite de această strategie sunt: (i) îmbunătăţirea comunicării dintre decidenţii de politică monetară şi public şi (ii) asigurarea disciplinei şi a responsabilităţii în elaborarea politicii monetare.

2. FORME ALE STRATEGIILOR DE TINTIRE A INFLATIEI

- Principalul obiectiv al politicii monetare este stabilitatea preţurilor, iar celelalte obiective secundare (creşterea economică, creşterea competitivităţii externe, acoperirea deficitelor fiscale sau scăderea şomajului) vor fi trecute pe plan secundar;

- Politica monetară va fi transparentă prin comunicarea către public a obiectivelor şi deciziilor de politică fiscală.