Asigurări

Introducere

În anul 1997, în România, sistemul de asistenţă medico-sanitară a fost pus pe noi baze, prin adoptarea Legii asigurărilor sociale pentru sănătate. Implementarea noului sistem, pe lângă dezvoltările instituţionale necesare, implică însă prezenţa unui corp nou de specialişti, administratori, manageri ai sistemului de sănătate. Până acum funcţiile de administrare a sistemului au fost în principal realizate de către medici care, adesea, nu aveau o calificare şi o pregătire minimă în domeniul administrativ. De aceea, în ultimul timp, au început să apară modalităţi structurate, articulate, de formare a unor specialişti, bazate pe o metodologie care să ducă la o calificare recunoscută în acest domeniu.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea în urmă cu 50 de ani sănătatea ca „bunăstare completă fizică, psihică şi socială şi nu doar absenţa bolii sau handicapului ...serviciile medico-sanitare contribuie nu numai la refacerea, menţinerea sau îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, dar şi la asigurarea întreprinderilor şi instituţiilor cu forţă de muncă, aptă din punct de vedere fizic pentru îndeplinirea sarcinilor care îi revin.”

Tendinţa de a restrânge definiţia sănătăţii la dimensiunile negative de absenţă a bolii, asociată cu succesele înregistrate începând cu mijlocul secolului XIX de demersul ştiinţific de investigare aplicat în medicină, au conferit serviciilor medico-sanitare un rol primordial în aplicarea metodelor bazate pe noile descoperiri.

În momentul actual, România se confruntă cu o dublă dificultate:

- pe de o parte, proiectarea unei administraţii publice moderne;

- pe de altă parte, o masă mare de funcţionari publici, fie formaţi în spiritul vechii administraţii, fie fără nici o pregătire în acest domeniu.

În ultimii ani, în România s-a conturat un decalaj tot mai adânc între cerinţele noilor cadre instituţionale, bazate pe principii moderne şi gradul scăzut de pregătire a masei mari de funcţionari publici. Domeniul serviciilor sociale şi cel al serviciilor medico-sanitare sunt relevante în acest sens.

Sănătatea publică are un conţinut diferit de alte discipline, prezentând ca o particularitate obiectul de preocupare: grupul sau grupurile de persoane şi nu persoana (individul). De asemenea, vizează rolul factorilor sociali care influenţează sănătatea şi are o tentă preventivă.

Sistemul de asistenţă medico-sanitară a fost pus recent pe noi baze, prin adoptarea legii asigurărilor pentru sănătate. Implementarea noului sistem, pe lângă dezvoltările instituţionale necesare, implică însă prezenţa unui corp nou de specialişti, administratori, manageri ai sistemului de sănătate.

Piaţa serviciilor de sănătate necesită îmbunătăţiri şi modificări permanente, determinate de incertitudinea consumului, fluctuaţiile cererii şi ofertei, limitele existente atât sub aspectul resurselor, cât şi în apariţia mai multor furnizori datorită costurilor ridicate ale echipamentelor medico-sanitare.

Aceste aspecte pot fi completate cu cele legate de neîncrederea unor solicitanţi asupra nevoii de îngrjiri şi a eficacităţii serviciilor, discordanţele între priorităţile medico-sanitare şi actele realizate sub semnul rezultatelor financiare avantajoase, lipsa formelor de stimulare reală şi legală. Imperfecţiunile semnalate şi insuficienţa personalului economic în domeniul ocrotirii sănătăţii conduc la menţinerea unui prag semnificativ de ineficienţă a sistemului medico-sanitar.

Serviciile finanţate din fonduri publice sunt furnizate consumatorilor cu titlu gratuit, au o destinaţie colectivă şi înscriu ca principal obiectiv satisfacerea nevoilor membrilor societăţii.

O parte din aceste servicii publice, prin conţinutul lor şi nevoile cărora se adresează, urmăresc asigurarea stării de sănătate şi vigoare fizică a populaţiei, crearea cadrului general propice existenţei individului şi evoluţiei societăţii. Măsurile de îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei s-au modificat permanent în decursul timpului, odată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii şi, îndeosebi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale care au favorizat sau, dimpotrivă, au frânat aplicarea cuceririlor medicinei şi a tehnicii.

Natura particulară a obiectivelor serviciilor finanţate pe cale publică, inclusiv cele de ocrotire a sănătătii, complexitatea trebuinţelor cărora le sunt adresate, implicarea lor în egală măsură în definirea condiţiei umane şi în stimularea progresului economic face deseori imposibilă delimitarea strictă a destinatarului; aceste activităţi sunt revendicate după unii autori în sfera serviciilor pentru agenţii economici, generând o serie de controverse.

Starea de sănătate are însă un conţinut complex şi se află într-o relaţie de intercondiţionare cu evoluţia socială în ansamblu, cu celelalte componente ale economiei şi calităţii vieţii. Ea este determinată, în mare măsură, de nivelul general de dezvoltare economico-socială, de structura consumului, de standardul igienei individuale, de gradul de cultură şi, nu în ultimul rând, de serviciile de sănătate.

În acest context, semnificaţiile stării de sănătate pentru progresul societăţii, conţinutul şi evoluţia sa, sunt ilustrative pentru importanţa serviciilor de asistenţă medico-sanitară. Astfel, o stare de sănătate bună asigură participarea efectivă a omului în procesul producţiei, exercitarea capacitătii sale de muncă, integrarea lui în viaţa economică şi socială, formarea şi afirmarea personalităţii sale.

CAPITOLUL I

ASIGURĂRILE SOCIALE ÎN ROMÂNIA

1.1 Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale

În România, primele forme ale asigurărilor sociale au luat fiinţă către sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, din iniţiativa lucrătorilor din fabrici. Deşi în trecut în România aceste asigurări au cunoscut o oarecare dezvoltare, totuşi, formele concrete de ocrotire a cetăţenilor şi a familiilor lor n-au putut satisface pe deplin cerinţele de viaţă ale acestora.

Deoarece cetăţenii pot să ajungă în imposibilitatea de a mai munci, şi, deci, de a-şi dobândi prin muncă bunurile şi serviciile necesare traiului lor şi a familiilor lor datorită diferitelor cauze, cum sunt: accidentele, bolile, maternitatea, invaliditatea, precum şi ca urmare a atingerii unei anumite limite de vârstă, când omul nu mai poate munci cu plenitudinea forţelor sale etc. este necesar ca statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale, unităţile şi organizaţiile cooperatiste, asociaţiile, întreprinderile private, întreprinzătorii particulari etc. să ia din timp măsurile corespunzătoare pentru protecţia cetăţenilor, asigurându-le veniturile necesare traiului acestora şi familiilor lor.