Crize financiare

Cuvânt de început,

Deşi crizele pot fi asociate cu liberalizarea financiară, dovezile empirice sugerează faptul că ele sunt un fenomen complex, şi nu doar o consecinţă a globalizării. Crizele au caracterizat pieţele financiare, atât în perioadele de integrare economica, cât şi în cele de dezintegrare economică. Există studii conform cărora în ultimii 120 de ani frecvenţa, durata şi bilanţul crizelor nu s-au modificat substanţial. În plus, factorii interni joaca un rol demn de luat în seama. Printre aceştia se numără creşterea înceată sau explozia creditului intern. Deşi atât investitorii naţionali cât şi cei străini pot fi la originea crizelor, nu se poate afirma că investitorii străini constituie principalul grup destabilizator. Anumiţi autori consideră că investitorii naţionali sunt cei care fug primii atunci când apar probleme, ca şi cum ar deţine mai multe informaţii. Investitorii străini au tendinţa de a-i urma pe cei naţionali. În orice caz crizele financiare sunt foarte costisitoare. Între 1973 şi 1997, au avut loc 44 de crize în ţările dezvoltate şi 95 pe pieţele emergente, cu pierderi medii în ceea ce priveşte producţia naţională de 6.25% şi respectiv 9.21% din PIB. Crizele nu au acelaşi efect asupra tuturor categoriilor de persoane şi aceasta în ciuda impactului global negativ. Crizele afectează în mod special categoriile defavorizate prin şocuri negative asupra veniturilor şi nivelului de ocupare a forţei de muncă, creşterea inflaţiei, modificări de preţuri relative şi reducerea cheltuielilor publice.

Crizele creează inegalităţi şi prin transferuri financiare între diferitele grupuri sociale. Astfel, participanţii privilegiaţi ai sectorului financiar obţin importante câştiguri de capital, iar micii participanţi suportă adevărate pierderi. Globalizarea financiară aduce beneficii prin dezvoltarea sistemului financiar intern. Ea poate fi însă asociată şi crizelor financiare însoţite de efectul de contagiune. Această legătură nu poate fi ignorată într-o lume dominată de asimetria informaţiilor. Deşi multe crize sunt declanşate de factori interni şi au avut loc chiar şi în perioade de integrare financiară nesemnificativă, globalizarea poate mări într-adevăr vulnerabilitatea ţărilor în faţa crizelor. Economiile deschise sunt supuse reacţiilor pieţelor interne şi internaţionale şi transmiterea crizelor de la o ţară la alta este o caracteristică a acestor economii. Ţările autarhice ar trebui să fie izolate de şocurile străine, însă din momentul în care participă la economia mondială situaţia se schimbă.

Creşterea instabilităţii are loc de obicei pe termen scurt, imediat după liberalizare. Atunci când o ţară îşi liberalizează pentru prima oară sistemul financiar, instabilitatea poate creşte şi crizele pot apărea, mai ales dacă starea economiei este proastă. Dacă sectorul financiar intern nu este pregătit să facă faţă fluxurilor străine de capital şi nu este reglementat şi supravegheat, liberalizarea financiară poate provoca crize interne. Conform anumitor studii însă ciclurile pieţei titlurilor se atenuează după trei ani de la liberalizare. Un alt aspect pozitiv al globalizării financiare este creşterea producţiei naţionale care a fost constatată în multe ţări după liberalizarea financiară. Această creştere este însă ciclică, ceea ce înseamnă că din când în când pot apărea crize din cauza faptului că firmele aflate în dificultate financiară investesc asumându-şi riscuri de credit în absenţa unui cadru juridic bine pus la punct. Astfel, riscul de credit creează un mediu caracterizat printr-o creştere puternică şi o fragilitate financiară.

Un sistem monetar şi financiar internaţional nou nu va fi neapărat mai puţin instabil. De exemplu, instabilitatea eliminată din interiorul zonei euro se va muta la frontierele acesteia, între relaţiile dintre euro, dolar, yen etc. De aceea este indispensabilă îmbunătăţirea coordonării internaţionale a politicilor economice. Eventualele progrese din acest punct de vedere riscă să fie inferioare integrării sistemelor bancare şi financiare. Aceasta diferenţă deţine un rol cheie în cadrul instabilităţii financiare. Pentru a trata aceasta chestiune parţial, ar trebui clarificată problema creditorului în ultima instanţă internaţional, aceasta fiind o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru bunul mers al economiei mondiale.

Băncile centrale şi guvernele au de acum o putere marginală în comparaţie cu cea a pieţelor de capital private. De aceea autorităţile ar trebui să se folosească de efectele de anunţ, bazate pe propria lor reputaţie şi credibilitate, pentru a influenţa anticipările şi comportamentele. Din acelaşi motiv este de dorit o coordonare internaţională care ar da mai multă greutate semnalelor provenind de la băncile centrale şi puterile publice, respectând concomitent şi logica pieţelor.

CAPITOLUL I

Crizele financiare în ţările dezvoltate

În decursul ultimului sfert de secol globalizarea financiară a antrenat accidente disparate şi recurente. Au avut loc crize ale pieţei care ilustrează instabilitatea dinamicii pe pieţele financiare şi lipsa lichidităţilor, ce pot să se manifeste în mod neaşteptat. În această categorie pot fi date ca exemple criza pieţei biletelor de trezorerie apărută în SUA în 1970 şi cea a obligaţiunilor cu risc înalt din 1989, de pe pieţele de obligaţiuni. Cele mai violente crize au apărut pe pieţele de active patrimoniale: este vorba de Burse în 1987 şi în 1989 şi despre piaţa imobiliară, în mai multe ţări la sfârşitul anilor 1990. Toate aceste episoade diferite evidenţiază existenţa unor surse ale riscului având capacitatea de a se propaga în ansamblul sistemelor financiare: creşterile bruşte şi neprevăzute ale ratelor dobânzii, scăderile bruşte ale preţurilor activelor, dispariţia lichidităţilor de pe pieţele restrânse