Diagnosticul și Echilibrul Financiar

CAPITOLUL I

ANALIZA DIAGNOSTIC A ECHILIBRULUI FINANCIAR PATRIMONIAL ŞI FUNCŢIONAR

Realizarea consecventă a obiectivului major al unei întreprinderi – maximizarea valorii sale patrimoniale (creşterea patrimoniului net, a averii acţionarilor) poate avea loc numai în condiţiile unei activităţi profitabile şi de menţinere a echilibrului financiar.

În analiza economică nu trebuie să se utilizeze conceptul de echilibru în sensul unei judecăţi de valoare. Echilibrul nu este „bun” şi dezechilibrul nu este „rău”; echilibrul nu ţine loc de „statu quo” sau de „laisser faire”, aşa după cum au pretins unii economişti. A alege însă variabilele – în cadrul unui model economic - şi relaţiile care convin, în termeni de echilibru, sprijinindu-ne pe probleme dictate de judecăţile de valoare, înseamnă cu totul altceva. Echilibrul financiar, într-o forma simplificată, este definit de egalitatea dintre venituri şi cheltuieli.

Într-o determinare financiara însă, echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare şi mijloacele economice necesare desfăşurării activităţii de exploatare şi comercializare pe termen lung şi scurt.

În aceste condiţii realizarea şi menţinerea echilibrului financiar se manifestă ca o tendinţă, însoţită de momente de dezechilibru (discrepanţe în surse şi mijloace).

Menţinerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al politicii financiare şi poate fi considerat atins, când exerciţiul financiar se încheie cu trezorerie pozitivă.

1.1. Echilibrul financiar –concepte cu privire la lichiditate-exigibilitate

Problematica lichidităţii şi solvabilităţii firmei este suficient de complexă, fiind tratată diferit în literatura de specialitate, creându-se uneori confuzii. Considerăm că se impun unele precizări noţionale.

Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.

Deci, ar fi un raport între elementele de activ, în sensul că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub formă lichidă în conturile de disponibilităţi băneşti şi cât pot să devină lichide imediat (exemplu: creanţele, stocuri-le de produse finite etc.).

Solvabilitatea – reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor sale băneşti, respectiv de a-şi onora plăţile la termenele scadente. Aici, intervine comparaţia dintre elementele de activ şi pasiv.

Este evident faptul că, o întreprindere este solvabilă dacă are disponibilităţi de mijloace de plată. Pornind de aici, s-au construit diferiţi indicatori, care includ ambele noţiuni, fiind folosite în scopuri diferite. Aşa de exemplu, în momentul declarării stării de faliment se poate calcula „gradul de lichiditate existent”, ca raport între active lichide şi care pot deveni lichide şi datoriile totale.

Analiza financiară evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar având ca obiective :

• echilibrul pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu activele imobilizate (fond de rulment);

• echilibrul curent, când se compară activele circulante cu obligaţiile pe termen scurt (nevoia de fond rulment);

• echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment (trezoreria).

Baza de pornire pentru analiza echilibrului financiar este respectarea a două relaţii de principiu:

* Activul imobilizat (Ai) = Capital permanent (Cpm);

* Activele circulante (Ac) = Datorii pe termen scurt (Dt).

Aceasta înseamnă că:

• activele stabile (cu lichiditate peste un an) sunt finanţate din surse stabile (cu exigibilitate mai mare de un an);

• activele circulante, ciclice (cu lichiditate sub un an) trebuie finanţate din datorii pe termen scurt (cu exigibilitate sub un an)

Practic, respectarea celor două egalităţi de principiu este imposibil de realizat datorită, în principal, neconcordanţei dintre durata medie a lichidităţii activului şi durata medie de exigibilitate a pasivului.

Analiza lichiditate-exigibilitate are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi. Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia patrimonială a întreprinderii, iar pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere.

-Concepţia patrimonială privind întreprinderea

În optica acestui tip de analiză, întreprinderea apare ca o entitate juridico-economică ce posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul bilanţului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei întreprinderii la data încheierii exerciţiului o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculat ca diferenţă între activul total (exclusiv elementele de activ fictiv) şi datoriile totale contractate sau prin adăugarea la capitalului social a rezultatului sau rezervelor ce revin acţionarilor.

Situaţia netă : SN= A - Datorii totale

Situaţia netă evidenţiază sumele ce vor reveni asociaţilor sau acţionarilor în caz de lichidare, dacă cesiunea elementelor de activ (excluzând non-valorile) asigură lichidităţi la un nivel corespunzător valorii nete bilanţiere a acestora şi dacă nu apar datorii necontabilizate.

Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă. Această creştere este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor elemente de acumulări. Valoarea negativă a situaţiei nete evidenţiază o situaţie prefalimentară. Aceasta este consecinţa încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare.

Solvabilitatea reprezintă aptitudinea unui agent economic de a face faţă obligaţiilor scadente rezultate fie din angajamentele anterioare contractării, fie din operaţii curente, prelevări obligatorii.

-Criterii de abordare a bilanţului financiar

Construcţia bilanţului lichiditate-exigibilitate sau bilanţul financiar, plecând de la elementele conţinute în bilanţul contabil, necesită următoarele operaţii :

* Regruparea posturilor de activ şi pasiv în funcţie de lichiditate, respectiv exigibilitatea lor mai mare sau mai mică de 1 an.

Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cel mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare) numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorate rotaţiei lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv pentru care pot fi numite nevoi sau întrebuinţări temporare.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Astfel, se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenind de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalul din surse publice (subvenţii, provizioane reglementate si alte fonduri). Aceste resurse nu au o anumită scadenţă, deci nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturi pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai îndepărtată (mai mare de 1 an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de 1 an, numite şi resurse temporare.

Prelucrarea posturilor de activ considerate non-valori sau active fictive. Într-o structură financiară prudentă, cheltuielile de constituire incluse în postul „Imobilizări necorporale”, cât şi în „Primele privind rambursarea obligaţiilor”, sunt considerate fără valoare (nule), pentru partea rămasă neamortizată, diminuându-se în contrapartidă şi capitalurile proprii.