Impactul Integrării Economice Asupra Economiilor Central și Sud Americane

I.Introducere

Intregrarea economică este o formă complexă de colaborare între state, un proces de unificare a statelor manifestat în diverse sfere de activitate pe bază dezvoltării interdependenţelor şi diviziunii muncii între economiile naţionale. Ea cuprinde măsuri destinate eliminării discrepanţelor dintre economiile unor state naţionale diferite.

Principalele avantaje ale integrării sunt:

- permite membrilor să participe mai activ la schimburile economice internaţionale,

- permite valorificarea mai eficientă a pieţei comune şi proprii,

- accelerează reformele economice şi procesele de macrostabilizare,

- oferă accesibilitate mai mare a agenţilor economici la resursele economice care sunt repartizate neuniform;

- contribuie la depăşirea subdezvoltării,

- intensifică mediul concurenţial,

- creează un mediu favorabil de politică externă prin asigurarea securităţii comune;

- contribuie la rezolvarea mai rapidă a problemelor de politică comercială;

- permite dezvoltarea unor sectoare economice insuficient dezvoltate înainte;

- contribuie la atragerea de investiţiile străine, la transferul de tehnologie şi de tehnici de management moderne.

Cu toate acestea, procesul de integrarea atrage o serie de dezavantaje:

- posibilitatea pierderii culturii naţionale,

- pierdere producţiei naţionale,

- posibilitatea dezorganizării familiilor,

- accesul altora la piaţa naţională,

- pierderea parţială a independenţei privind instrumentele de ajustare economică a pieţei.

Factorii determinanţi ai integrării:

- nivelul apropiat al dezvoltării economice şi al gradului de maturitate a economiei de piaţă a ţărilor integrate;

- prezenţa frontierelor comune,

- apropierea geografică,

- legăturile economice,

- tradiţiile istorice ale relaţiilor economice;

- existenţa unor probleme comune (comerciale, financiare, ecologice, militare, politice etc.);

- posibilitatea de a acoperi riscurile potenţiale determinate de evenimente petrecute în zona respectivă,

- dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice,

- voinţa politică a populaţiei;

- compatibilitatea valorilor de bază;

- promovarea intereselor societăţilor transnaţionale.

Formele integrării economice sunt următoarele:

1. Acorduri comerciale preferenţiale,

2. Zonă de liber schimb: care presupune desfiinţarea taxelor vamale în interior şi practicarea unor taxe proprii în relaţiile cu terţii,

3. Uniune vamală: presupune un tarif vamal exterior comun şi o politică vamală comună,

4. Piaţă comună: care implică libera circulaţie a factorilor de producţie, a bunurilor şi a serviciilor.

5. Uniune economică: presupune o politică economică comună,

6. Uniune economică şi monetară: implică existenţa unei monede unice.

7. Uniune politică.

Tabelul 1. Etapele integrării economice

Forme de integrare Caracteristici de bază

Eliminarea treptată a taxelor vamale în comerţul exterior Tarif vamal exterior comun Libera circulaţie a factorilor de producţie Politică economică unice Monedă unică

Zonă de liber schimb

Uniune vamală

Piaţă comună

Uniune economică

UE şi monetară

II. Procesul de integrare în America Centrală şi de Sud

Procesul de integrare de pe continentul latino-american şi din regiunea Caraibelor a fost pus în discuţie încă din anii `50, când se derulau negocieri care vizau intensificarea eforturilor de regionalizare în vederea creării mult-speratei Pieţe Comune a Americii Latine. Aceste deliberări aveau să se concretizeze în proiecte de integrare ambiţioase:

• Asociaţia Latino-Americană a Comerţului Liber – LAFTA, care în anii ’80 a evoluat în ALADI (Asociaţia Latino-Americană de Integrare),

• Asociaţia Latino-Americană de Liber Schimb (ALALE),

• Piaţa Comună Central-Americană (PCCA),

• Grupul Andin, creat prin Acordul de la Cartagena, devenit Comunitatea Andina în 1969.

• Asociaţia de Liber Schimb din Zona Caraibilor (CARIFTA ), care în anii ’70 a evoluat în Piaţa Comună din Zona Caraibilor (CARICOM ).

Fiecare din aceste grupări şi-au atins obiectivele în proporţii minore, intrând într-o criză în anii `80. Acest lucru s-a datorat regimurilor autoritare, multe dintre ele militare şi a unor economii depăşite, care nu se bazau pe concurenţă, ci erau comandate de guverne. În plus, America Latină a practicat până în anii `80 o politică de industrializare prin substituirea importurilor, prin care se urmărea crearea condiţiilor de creştere economică şi de menţinere a ritmurilor de creştere în concordanţă cu ritmurile de creştere a populaţiei. Aceasta politică de substituţie a importurilor a condus la izolare, cu efecte negative, ce au condus la declanşarea crizei datoriei externe din anul 1982. Acest model a fost inversat ulterior printr-un program de deschidere către exterior şi de privatizare a structurilor de stat.

Eşecul grupărilor ALALE şi ALADI au arătat guvernelor din statele membre că realizarea unei pieţe comune este un obiectiv greu de atins, datorită anumitor factori:

- slăbirea interdependenţei economice dintre ţările Americii de Sud şi Mexic, respectiv America Centrală şi Caraibe,

- dependenţa Mexicului şi a ţărilor din Bazinul Caraibelor de SUA,

- strategia de diversificare a pieţelor adoptată de Brazilia şi Chile între 1970-1980,

- probleme de comunicaţii şi de infrastructură care există în conul de sud, Bazinul Caraibe şi Mexic.