Influența Aspectelor Culturale asupra Practicii Manageriale din Argentina

Notiuni introductive:

Argentina – scurt istoric

Povestea Argentinei incepe in anul 1502 cand celebrul navigator Amerigo Vespucci si ai lui exploratori ajung pe niste taramuri populate pana atunci doar de triburile nomade ce se ocupau cu agricultura.

Ceva mai tarziu, in 1516, navigatorul spaniol Juan Diaz de Solias viziteaza si el ceea ce numim acum Argentina.

Spania a stabilit o colonie permanentă in zona de Buenos Aires în 1580. Argentina fost apoi integrată în imperiul spaniol în 1776, şi Buenos Aires a devenit un port înfloritor. Buenos Aires în mod oficial a declarat independenţa faţă de Spania, la 9 iulie 1816.

O constituţie modernă a fost promulgată în 1853, şi un guvern de unitate naţională a fost înfiinţat în 1861.

Între anii 1880 - 1930, Argentina a devenit una din cele mai bogate zece naţiuni din lume, ca urmare a extinderii rapide a agriculturii şi a investiţiilor străine în infrastructură.

Forţele conservatoare au dominat politica din Argentina până în 1916, când rivalii lor, radicalii, au preluat controlul asupra guvernului. Democraţia a revenit în Argentina în 1983 după ce Raúl Alfonsín, de la cel mai vechi partid politic din ţara, Uniunea Radicală Civica (UCR), a câştigat preşedinţia în cadrul alegerilor, care a avut loc pe 30 octombrie 1983. El a început un mandat de şase ani, incepand cu 10 decembrie 1983. UCR-ul a luat măsuri pentru a rezolva unele dintre cele mai presante probleme ale naţiunii, inclusiv identificarea celor care au dispărut în timpul dominaţiei militare, stabilirea controlului civil asupra forţelor armate, şi consolidarea instituţiilor democratice. Cu toate acestea, eşecul de a rezolva problemele economice şi o incapacitate de a menţine încrederea publicului au pus in evidenţă ineficienţa guvernului Alfonsin, care a părăsit Guvernul cu şase luni mai devreme. Candidatul Carlos Saul Menem de la Justicialista Party (PJ) a câştigat alegerile prezidenţiale din 1989. Preşedintele Menem a impus convertibilitatea peso-dolar , în 1992 pentru a diminua hiperinflatia. Printre realizările lui Menem se numară desfiinţarea comerţului protecţionist din Argentina şi punerea în aplicare a unui program ambiţios de privatizare. Aceste reforme au contribuit la creşteri semnificative ale investiţiilor şi creşterea economică, cu preţuri stabile, în cea mai mare parte a anilor 1990. Din păcate, corupţia larg răspândită în administraţiile preşedintelui Menem şi succesorul său, preşedintele Fernando de la Rúa, care a câştigat alegerile în 1999 (UCR) a zguduit încrederea publică şi slăbit procesul de recuperare. De asemenea, în timp ce convertibilitatea a învins inflaţia, persistenţa sa subminat competitivitatea Argentinei de export şi a creat deficite cronice, în contul curent al balanţei de plăţi, care au fost finanţate prin împrumuturi masive. Efectul de contagiune al crizei financiare din Asia din 1998, alaturi de ieşirile de capital au degenerat într-o depresiune de patru ani care a culminat cu o panică financiară în noiembrie 2001. În decembrie 2001, în mijlocul unor revolte sângeroase, preşedinte De la Rua a demisionat. În urma unei adunări legislative din 23 decembrie 2001, a fost ales Adolfo Rodríguez Saá (PJ) pentru a servi în calitate de preşedinte timp de trei luni până la alegerile generale pentru preşedinţie. Rodriguez a anunţat imediat ca Argentina are o datorie publică de 88 miliarde dolari (cea mai mare valoare a datoriei publice din istoria ţării).

Preşedintele Nestor Kirchner (Justicialista Party) a preluat preşedinţia pe 25 mai 2003. El a preluat funcţia de preşedinte în urma mişcărilor sociale şi economice care au decurs din criza financiară şi din cauza regimului precedent care nu a reuşit să menţină convertibilitatea monedei naţionale. În ciuda preocupărilor, instituţiile democratice au supravieţuit crizei, şi Néstor Kirchner a luat un control ferm în calitate de preşedinte. După preluarea mandatului, Kirchner sa axat pe consolidarea puterii sale politice şi atenuarea problemelor sociale. El a optat pentru modificări ale Curţii Supreme şi militare şi a întreprins mai multe măsuri populare, cum ar fi creşterea salariilor de guvern, a pensiilor, precum şi a salariului minim. La 23 octombrie 2005, preşedintele Kirchner, datorita creşterii economice rapide şi recuperarii de la criza din 2001/2002, a câştigat o victorie importantă în alegerile legislative, oferindu-i un control a unei majorităţi legislative atât în Senat şi Camera Deputaţilor. Mulţi experţi il consideră pe Preşedintele Kirchner cel mai puternic presedinte argentinian, de dupa restaurarea democraţiei din 1983. Deşi Kirchner bucurat de rating de aprobare de peste 60%, a anunţat, în iulie 2007, că nu ar încerca realegerea şi a declarat-o pe soţia lui, senatorul Cristina Fernandez de Kirchner, candidat la functia de presedinte. Ea a castigat 45% din voturi şi a învins cel mai apropiat contracandidat, Elisa Carrió a Coaliţiei Civice. Astfel, Cristina Fernandez de Kirchner a devenit prima femeie din Argentina aleasa la preşedinţie.