Politica fiscală în Romănia

Politica fiscală - cheia echilibrului macroeconomic

Politica fiscală- definiții si obiective

Politica fiscala a statului reprezinta o anumita conceptie a acestuia, precum si un ansamblu de masuri si actiuni privind rolul impozitelor in sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea si modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a cresterii economice, felul in care este gandita eficacitatea fiscala in tara respectiva. Ea consta intr-un set de decizii guvernamentale prin care se urmareste influentarea activitatii economico-sociale cu ajutorul mobilitatii veniturilor si cheltuielilor bugetului public.

Politica fiscală este o componentă de bază a politicii economice, care, prin intermediul sistemului taxării şi impunerii, urmăreşte să influenţeze (să stimuleze) activitatea economică la nivel agregat. Ea cuprinde totalitatea măsurilor referitoare la cuantumul şi modul de percepere / utilizare a impozitelor şi taxelor într-o economie.

Politica fiscala se defineste prin : “totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor si institutiilor folosite de stat si celelalte autoritati publice pentru procurarea resurselor financiare fiscale, inclusiv pentru influentarea vietii economico-sociale”.

Politica fiscala isi poate pune amprenta, influentand asupra derularii proceselor economico-financiare si implicit asupra evolutiei intregii societati. Dar, la randul sau, ea este conditionata de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarca : starea economiei, raporturile dintre sectorul public si cel privat, nivelul veniturilor cetatenilor etc.

Politica fiscala se afla in raporturi de interdependenta cu politica bugetara, politica monetara, cu politica valutara, cu politica preturilor, cu politica ocuparii fortei de munca si cu politica financiara a intreprinderii. Pe de alta parte, politica fiscala are obiective si instrumente proprii de manifestare.

Prin politica fiscală, statul poate influenţa o serie de coordonate economice (cererea de bunuri, veniturile ş.a.). Operaţiunile de această natură sunt mijlocite de nivelul cheltuielilor publice şi al investiţiilor, având menirea de a determina relansarea creşterii economice. Principalele obiective ale politicii fiscale constau în dezvoltarea economicã si consolidarea clasei de mijloc. Viziunea fiscalã trebuie sã fie calitativã si activã, prin stimularea initiativei si prin respectul fatã de asumarea riscului. Transpunerea in practica a legilor fiscale, asigurarea functionarii corecte a mecanismului fiscal si realizarea creantelor fiscale se realizeaza cu organisme specializate ale statului si prin activitatea unor profesionisti in domeniul fiscal, instruiti in acord cu exigentele fiscalitatii pe plan nationl si international. În fazele de recesiune economică, statul trebuie să acţioneze cu precădere în direcţia reducerii gradului de impozitare / taxare, în scopul încurajării atât a consumului, cât şi a investiţiilor. În schimb, în etapele de boom, fiscalitatea se majorează, pentru a încetini ritmul cererii de consum şi al investiţiilor private (creând teren pentru încasări suplimentare la bugetul statului – utilizabile în vederea acoperirii deficitelor înregistrate în perioadele de recesiune).

Totodată, atât în literatura universală de specialitate cât şi în cea din ţara noastră, economiştii definesc noţiunea de fiscalitate ca fiind una complexă, găsindu-şi originile odată cu procesul de creare şi funcţionare a statului, de la formele sale incipiente până în present când statului îi revine obligaţia de a-şi îndeplini funcţiil şi sarcinile multiple în condiţii de eficienţă. Termenul de fiscalitate este folosit aşadar încă din cele mai vechi timpuri având rădăcini în limba latină în cuvântul “fiscus” care la acea vreme reprezenta un coş folosit pentru colectarea veniturilor de la populaţie ce acopereau cheltuielile publice ale statului. În ţara noastră, dicţionarul explicativ al limbii române defineşte fiscalitatea ca fiind “un sistem de percepere a impozitelor şi taxelor prin fisc” pe când fiscul reprezintă “o instituţie a statului care stabileşte şi încasează contribuţiile către stat, urmăreşte pe cei care nu şi-au plătit la termen contribuţiile cuvenite prin lege.”

Teorii privind fiscalitatea au apărut în perioada postbelică, avându-i ca reprezentanţi pe adepţii neoclasicismului economic în fruntea cărora se afla profesorul Milton Friedman. În concepţia acestora, impozitul era văzut ca o variabilă financiară şi erau preocupaţi de descoperirea unor modalităţi prin care cheltuielile publice să fie acoperite în condiţii optime cu ajutorul veniturilor prelevate de la populaţie. Neoclasicii, au elaborat astfel teoria “superiorităţii impozitului direct asupra impozitului indirect” şi constă în faptul că un impozit direct pe venit va fi întotdeauna preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli.