Resursele Uniunii Europene - Bugetul Comunitar

Uniunea Europeana nu cheltuieste fonduri cu usurinta. Procesul anual de analiza aprofundata a planurilor de cheltuieli este initiat in fiecare primavara, cand Comisia Europeana formuleaza propuneri pentru anul urmator. Propunerile Comisiei sunt dezbatute de Parlamentul European si de Consiliul de Ministri al Uniunii Europene, care negociaza apoi intre ele eventualele ajustari necesare inainte de adoptarea finala a bugetului in luna decembrie a fiecarui an. Parlamentul are dreptul de decizie final cu privire la putin peste jumatate din articolele de cheltuieli , printre care : majoritatea cheltuielilor privind regiunile mai putin prospere, mediul inconjurator, investtiile in capital uman si programele de cercetare si educatie. Consiliul de Ministri, pe de alta parte, are dreptul de decizie final cu privire la majoritatea tipurilor de cheltuieli agricole si la deciziile referitoare la justitie, libertate, cetatenie si securitate.

Chiar si in aceste conditii bugetul este adoptat numai daca majoritatea membrilor Parlamentului European este de accord cu intregul buget si daca trei cincimi din voturile exprimate efectiv sunt I favoarea adoptarii. Indifferent de eventualele dezacorduri aparute de-a lungul procesului, rezultatul final va fi un buget echilibrat. Nu sunt admise deficiturile.

Fiecare buget anual se inscrie intr-un plan pe termen lung, cunoscut sub numele de “cadru financiar”. Acest cadru cu durata de sapte ani, care acopera, in prezent, perioada 2007-2012, permite Uniunii Europene sa planifice , in mod eficace, programele de cheltuieli cu cativa ani inainte.

Bugetul Uniunii Europene este finantat din trei “resurse proprii” principale. O mare parte –aproximativ trei sferturi- din aceste fonduri provine din contributiile din partea statelor membre, in functie de prosperitatea nationala a acestora, exprimata in produsu intern brut. Principiul care sta la baza calcularii contributiei fiecarui stat membru este cel al solidaritatii si al capacitatii de plata. Cu toate acestea, sunt efectuate ajustari in cazul in care se considera ca acest principiu impune o sarcina excesiva in cazul unora din statele membre.

Restul fondurilor provine din drepturile vamale si din prelevarile agricole(care reprezinta un tip de taxa de import pentru produsele agricole), precum si un procent fix din sumele pe care statele membre le colecteaza sub forma taxei pe valoarea adaugata(TVA). Nu se poate determina care este statul membru de la care provin aceste tipuri de venituri . Datorita pietei unice a Uniunii Europene, aceste venituri pot fi colectate intr-o regiune a Uniunii complet diferita de cea in care a fost efectuata activitatea comerciala care a generat venitul respective: produse pentru care se plateste dreptul de import la Valleta, in Malta, este posibil sa fie destinate unui consummator din Pecs, in Ungaria.

Statele membre ale Uniunii Europene nu semneaza totusi cecuri in alb. Planurile anuale de cheltuieli sunt verificate amanuntit in cadrul procesului de stabilire a bugetului anual, si, in cele din urma, Comisia Europeana, care gestioneaza bugetul, raspunde in fata Parlamentului European cu privire la modul in care au fost cheltuite, in fiecare an, fondurile.

In plus, exista numeroase mecanisme de control de-a lungul acestui proces. Cheltuielile fac obiectul auditului intern si al unor evaluari externe pentru a putea extrage invataminte pentru viitor din modul in c are au fost cheltuite fondurile in trecut, precum si al rapoartelor elaborate de Curtea de Conturi Europeana, oganismul indepenedent de contril al UE, -al anchetelor effectuate de OLAF, Oficiul European de Lupta Antifrauda. Olaf ancheteaza cazurile de cheltuire inadecvata a fondurilor si colaboreaza cu omologii sai din cadrul statelor membre in vederea combaterii contrabandei care afecteaza bugetul comunitar. Contrabanda eludeaza drepturile de import, care reprezinta o componenta cheie a veniturilor Uniunii Europene.

CAPITOLUL I STRUCTURA RESURSELOR FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE

1.1.Originile sistemului de resurse proprii si reformele sale successive

In momentul cand Tratatul de la Paris din 1952, a intrat in vigoare, Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului a dispus de resurse proprii. Tratatele de la Roma, semnate in 1957, prevedeau in schimb, ca cele doua comunitati instituite prin tratat, Comunitatea Economica Europeana, respectiv Comunitatea Europeana a Energiei Atomice sa fie finantate prin contributiile statelor membre. Cu toate acestea, era prevazut ca resursele proprii ale Comunitatii sa fie puse in evidenta cu stabilirea uniunii vamale. Pe aceasta baza, decizia din 21 aprilie 1970 a permis inlocuirea contributiilor nationale cu un sistem de resurse proprii ce cuprindea prelevarile agricole, drepturile de vama si o resursa ce permitea echilibrarea bugetului prin aplicarea unei cote maxime de 1% la TVA. Ca urmare a intarzierilor in introducerea TVA si in armonizarea acesteia, resursa TVA nu a cunoscut o aplicare generala decat in 1980 .

Sistemul acesta a fost ulterior modificat prin decizii successive noi referitoare la resursele proprii.

In 1988 a avut loc Reforma Finantelor Comunitare care a modificat si largit compozitia resurselor proprii ale Comunitatii, prin crearea unei noi categorii de incasari care permite echilibrarea bugetului, bazata pe venitul national brut(VNB) al statelor membre, care provenea din aplicarea unei cote la suma VNB a tuturor statelor membre.

Resursa TVA a avut o cota maximala dusa progresiv de la 1,4% la 1% in 1999 si asieta TVA de luat in calcul a fost limitata, pee tape, la 50% din VNB in loc de 55% in perioada anterioara. Statele membre care beneficiau de Fondul de coeziune au vazut asieta lor TVA limitata la 50% din VNB incepand cu anul 1995.