Șomajul în teoria keinesistă

1. ASPECTE ALE TEORIILOR CLASICILOR ŞI NEOCLASICILOR

În perioada interbelică economia mondială a fost confruntată cu problema şomajului acut şi cronic. Toate măsurile luate pentru reducerea lui au avut rezultate contrare celor scontate. Numărul şomerilor, în loc să se reducă, s–a menţinut la cote ridicate sau chiar a sporit, în ciuda eforturilor disperate de a crea locuri de muncă suplimentare. Practic, ponderea şomerilor în populaţia activă a depăşit în medie 10%, iar în perioada crizei generale de supraproducţie din 1929–1933, rata şomajului a fost chiar peste 25%.

Teoria economică anterioară şi soluţiile oferite de ea şomajului s–au dovedit puţin eficiente pentru rezolvarea problemelor complicate ale perioadei interbelice. Cu puţine excepţii, gânditorii clasici şi neoclasici au apreciat că mecanismele pieţei libere sunt capabile să asigure, în mod automat, şi să menţină permanent, ocuparea deplină a mâinii de lucru. Ei nu s–au preocupat de studiul şomajului, deoarece considerau că este un fenomen de mică importanţă, întâmplător şi trecător. După părerea lor, în oricare moment al evoluţiei, resursele de muncă sunt complet folosite.

Realizarea stării de echilibru automat şi permanent presupune atât egalitatea dintre economii (S) şi investiţii (I), cât şi ocuparea deplină a mâinii de lucru. În oricare moment al evoluţiei, resursele societăţii (inclusiv cele de muncă) sunt integral folosite şi cu maximum de eficienţă.

Ei şi–au construit paradigma pe două elemente principale:

- Evoluţia ratei dobânzii (d’) asigură echilibrarea automată a volumului economiilor cu investiţiile (S = I).

- Salariul nominal (Sn) scade până la nivelul ocupării depline a forţei de muncă.

2. PROBLEMATICA ŞOMAJULUI

Primul economist care a abordat problematica crizelor şi – oarecum – pe aceea a şomajului a fost Simonde de Sismondi (1773–1842). El arăta că producţia la scară are tendinţa continuă de creştere, iar puterea de cumpărare a societăţii rămâne în urmă. Cauza principală a crizelor este inechitatea distribuirii bogăţiei în societate.

La rândul său, Thomas Robert Malthus (1766–1834) a abordat, într–o formă oarecare şi în mod indirect, problema şomajului. El a arătat că acumularea şi investirea capitalului în industrie riscă să sporească mai rapid capacitatea de producţie decât posibilităţile de consum. Salariile muncitorilor reprezintă numai o parte din valoarea pe care ei o creează. Deci, ei nu vor putea cumpăra decât o parte din bunurile fabricate. Cealaltă parte trebuie cumpărată de către întreprinzătorii capitalişti. Ce se întâmplă, însă, dacă întreprinzătorii economisesc o parte a profiturilor lor? Apare în societate o supraproducţie faţă de puterea de cumpărare? Rămân capacităţi de producţie nefolosite? Apare şomajul? Nu, răspunde Malthus, demonstrând necesitatea existenţei unei clase speciale menită să consume fără să producă: clasa proprietarilor funciari.

Karl Marx (1818–1883) a elaborat – pentru prima dată în istorie – o teorie închegată şi logică a şomajului. El a demonstrat că şomajul reprezintă o consecinţă inevitabilă a procesului de valorificare a capitalului. Dorinţa de valorificare cât mai bună a capitalului şi concurenţa îi obligă pe întreprinzători să investească profiturile. În scopul sporirii productivităţii, partea investită în mijloace de producţie creşte continuu şi se reduce corespunzător partea alocată sporirii numărului lucrătorilor.

După Marx, economiştii neoclasici s–au preocupat în principal de probleme microeconomice. Ei şi–au construit paradigma pe două elemente fundamentale:

- Legea randamentelor descrescânde;

- Teoria productivităţii marginale.

3. CRIZA GENERALĂ DIN 1929-1933

Criza economică generală a fost declanşată în ziua de 24 octombrie 1929 – denumită „joia neagră” – prin căderea bruscă a cursului titlurilor de valoare (în special acţiuni) la Bursa de Valori

din New York (New York Stock Exchange). Ea a marcat cea mai mare prăbuşire a cursului acţiunilor la bursa din Wall Street, catastrofă de proporţii nemaiîntâlnite până atunci. În medie, pierderile suferite de valoarea acţiunilor au fost de 1/3 din septembrie până în decembrie 1929 şi de 5/6 din septembrie 1929 până în 1932.

Dar căderea cursului acţiunilor la bursa newyorkeză a fost numai punctul începerii unei crize de supraproducţie generalizată, care a cuprins, timp de patru–cinci ani, toate economiile naţionale. Explicaţiile de fond ale celei mai mari catastrofe economice cunoscută până atunci sunt mai profunde şi ele se găsesc – în principal – în evoluţia economiei americane în perioada care a urmat după primul război mondial.

Cunoscutul economist american John Kenneth Galbraith (1908–2006) considera că frenezia speculaţiilor care a cuprins New York–ul în 1928 a fost asemănătoare cu mania lalelelor din Olanda secolului al XVII–lea.

Amploarea speculaţiilor şi numărul celor angajaţi în activitatea tranzacţională depăşeau orice închipuire. În anul 1929 pe întreg teritoriul SUA funcţionau 70.000 birouri de schimb, prin intermediul cărora oricine putea cumpăra sau vinde acţiuni. Toate aceste birouri erau legate telefonic de bursa din New York. În câteva minute speculatorii erau informaţi de evoluţia cursului titlurilor de valoare de pe întreg teritoriul SUA. Trebuie precizat că marea majoritate a speculatorilor achiziţionau titlurile pe credit. Totalul împrumuturilor pentru speculaţiile bursiere a crescut vertiginos, de la 1 miliard dolari în 1920, la 3,5 miliarde în 1927 şi la 6 miliarde în 1929. În anul 1929 circa 18.000.000 cetăţeni americani erau antrenaţi în speculaţii bursiere. Primele simptome ale crizei care a urmat au apărut în vara anului 1929. Unele rapoarte economice consemnau o stagnare sau chiar scăderea activităţii în industria oţelului, a automobilelor şi a construcţiilor. La începutul toamnei anului 1929 speculatorii au început să–şi vândă masiv acţiunile pentru a intra în posesia câştigurilor scontate ca urmare a creşterii cursului lor până atunci. Cursul titlurilor a început să scadă, la început mai lent, apoi, din ce în ce mai vertiginos. În scurt timp, febra vânzărilor s–a generalizat, iar cursul titlurilor s–a prăbuşit. A fost începutul sfârşitului! În ziua de 24 octombrie 1929 s–au vândut 12.894.651 acţiuni, iar trei zile mai târziu alte 16.410.030 acţiuni. Pierderile înregistrate prin scăderea cursului acţiunilor, duminică 27 octombrie, se ridicau la 30.000.000$, adică mai mult decât datoria publică a SUA pe exerciţiul financiar 1929! În anul 1932 producţia bunurilor de consum a SUA nu mai reprezenta decât 25% din cea înregistrată în 1929, venitul naţional doar 2/3, iar numărul şomerilor a crescut de la 1,5 milioane în 1929 la 12 milioane în 1932! (adică de 8 ori în 3 ani!).