Țintirea directă a inflației

Tintirea directa a inflatiei reprezinta strategia de politica monetara ce implica stabilirea unei tinte pentru nivelul ratei inflatiei, pe o anumita perioada de timp, tinta ce trebuie atinsa cu ajutorul masurilor luate in politica monetara pentru a se asigura stabilitatea preturilor.

Inflatia se poate defini si raportandu-ne la caracteristicile acesteia:

- tintirea inflatiei reprezinta o tinta numerica, fie ca este vorba de un anumit procent ce trebuie asigurat cu sau fara un interval de toleranta, fie ca este vorba de stabilirea unui interval in care inflatia sa fie inclusa. Stabilirea numerica a acestei tinte inflationiste este strict legata de indicele de pret care este luat in considerare, experienta tarilor care au trecut la tintirea inflatiei aratand ca indicele cel mai frecvent utilizat este indicele preturilor de consum (IPC);

- procesul decizional la nivel de banca centrala se bazeaza pe o puternica independenta a acesteia in ceea ce priveste adoptarea instrumentelor de politica monetara care sa conduca la realizarea tintei inflationiste;

- presupune un grad ridicat de transparenta si asumarea responsabilitatii pentru atingerea tintei de inflatie.

Politica de tintire directa a inflatiei integreaza recunoasterea importantei fenomenului inflationist in economiile moderne si, totodata, faptul ca asigurarea stabilitatii preturilor reprezinta cea mai eficienta metoda de sustinere de catre politica monetara a dorintei generale de crestere economica pe termen lung.

Strategia de tintire directa a inflatiei are ca obiectiv principal asigurarea si mentinerea stabilitatii nivelului agregat al preturilor prin utilizarea tuturor instrumentelor de politica monetara aflate la dispozitia bancii centrale. In acest context, se impune asigurarea transparentei sporite si a consecventei mesajelor de politica monetara, iar rolul de semnal al ratei dobanzii de politica monetara creste ca importanta. Exista doua modalitati de abordare a regimului de tintire a inflatiei: deplina si implicita. Diferenta dintre tintirea inflatiei deplina si tintirea inflatiei implicita consta doar in faptul anuntarii publice a tintei inflatiei (si pasului ei) pe un termen mediu.

Prima tara care a adoptat aceasta strategie a fost Noua Zeelanda, in anul 1988. Pana in prezent aproximativ 20 de tari au adoptat acest regim printre care: Canada, Chile, Israel, Marea Britanie, Suedia, Cehia, Polonia, Ungaria. Desi au adoptat acelasi regim, detaliile de ordin tehnic au fost diferite de la o tara la alta. In toate cazurile aceasta strategie a dat rezultate, rata inflatiei scazand dupa adoptarea sa.

Diferite tari si-au ales modul sau de a trece la tintirea inflatiei deplina. Unele (de ex. Australia) au inceput de la regimul tintirii inflatiei implicite, trecand apoi la cel deplin, in timp ce alte tari (de ex. Noua Zelanda) au trecut nemijlocit la regimul tintirii inflatiei depline.

1. Prima abordare poate fi explicata prin expresia „actiunile vorbesc de la sine”. Insa acest tip de comportament al bancilor centrale creeaza dificultati in comunicarea cu publicul, lasand mult spatiu incertitudinii, ceea ce nu faciliteaza sarcina autoritatilor monetare.

2. Cea de-a doua abordare pune accent pe transparenta sporita si pe comunicarea deschisa cu publicul. Obiectivele clar definite si responsabilitatea vis-a-vis de atingerea lor, eficienta in completarea sarcinilor etc. sporesc increderea publicului in actiunile autoritatilor, astfel reducand incertitudinea si, la randul sau, sporind gradul de anticipare a actiunilor participantilor pietei, totodata, usurand sarcina celor ce promoveaza politica monetara. Rolul cel mai important il joaca abilitatea de comunicare si modul de acces la informatia relevanta.

Prioritatea tintirii directe a inflatiei consta in posibilitatea de a reactiona mai operativ in cazul socurilor, in timp ce in cadrul tintirii agregatelor monetare intotdeauna exista un lag temporar (perioada de timp dintre doua fenomene legate intre ele) semnificativ dintre modificarea ofertei monetare si reactia inflatiei. Rolul politicii monetare consta in asigurarea unei ancore nominale (indicator de reper) pentru economie, care este reprezentat de scopul pentru inflatie.

Punand accente si pe alte obiective, este esential sa nu se creeze discordante cu scopul principal de asigurare a unui nivelul jos al inflatiei. Absenta obiectivelor multiple pentru politica monetara este o conditie importanta, ce se explica prin faptul ca atingerea obiectivelor multiple poate submina indeplinirea scopului final – mentinerea stabilitatii preturilor. Mentinerea simultana a mai multor scopuri practic niciodata nu a dat rezultate scontate. De aceea, autoritatile monetare trebuie sa se dezica de tintirea altor indicatori economici, cum ar fi cursul valutar sau gradul ocuparii fortei de munca.

Totodata, pentru implementarea cu succes a tintirii directe a inflatiei trebuie respectata axioma: inflatia nu trebuie sa fie unicul scop al politicii monetare, dar cel prioritar in comparatie cu altele, care, de asemenea, trebuie indeplinite.

In cadrul tintirii inflatiei obiectivul clar definit are rolul de a fi mai bine perceput de catre public si de a reda suficienta incredere din partea autoritatilor in indeplinirea acestui obiectiv. Tinta inflatiei trebuie sa tinda spre o limita, care (in explicatia bancilor centrale) asigura performante economice si este pe intelesul publicului (IPC si nu indicele inflatiei de baza sau deflatorul PIB, sau alti indicatori ai dinamicii preturilor etc.). Totodata, stabilirea unui punct-tinta al inflatiei concentreaza atentia publicului si asteptarile inflationiste asupra acestui nivel, iar definirea intervalului de toleranta (+/- punctul-tinta) impune responsabilitate si credibilitate bancilor centrale.