Proiectarea Schemei Radioreceptorului Superheterodină

1. Noţiun teoretice

1.1. Caracteristici de intrare

Prima funcţie importantă a oricărui radioreceptor este de a efectua transferul de energie de la antenă la receptorul însuşi prin intermediul circuitelor de întrare. Transferul maxim de putere se face atunci cînd impedanţa circuitului de întrare se adaptează cu antenna (reactanţă inversă şi aceeaşi rezistenţă) în toată banda de frecvenţă a semnalului dorit. Acest lucru, însă, nu este posibil totdeauna, iar pe de altă parte transferul de energie maxim nu este esenţial în toate cazurile.

Există cel puţin trei probleme de adaptare cu antena la un receptor. Prima, şi, în multe cazuri, cea mai importantă este că receptorul poate fi utilizat, la momente de timp diferite, cu antene diferite a căror impedanţă nu poate fi specificată complet de către utilizator. În al doilea rînd, antenele pot fi utilizate în aplicaţii mobile sau în locuri cu caracteristici schimbătoare din punct de vedere electric, ce modifică impedanţa antenei. La anumite frecvenţe adaptarea antenei este sever limitată de componentele disponibile, iar pierderile în reţeaua de adaptare pot fi mai mari decat într-o reţea cu caracteristici de adaptare mai slabe, dar mai simplă.

1.1.1. Sensibilitatea

Prin sensibilitate se înţelege capacitatea receptorului de a asigura recepţia semnalelor slabe. Sensibilitatea este determinată, în principal, de amplificarea totală a receptorului. Sensibilitatea se caracterizează prin nivelul minim al semnalului (poate fi putere, valoare efectivă a tensiunii, amplitudine, ş.a.), modulat normal, care, întrodus în receptor prin intermediul antenei standard, produce la ieşire puterea standard. Sensibilitatea definită astfel se numeşte absolută, maximă sau limitată de amplificare. Un receptor este cu atat mai sensibil cu cît este mai mic semnalul aplicat la intrare ce produce puterea standard la ieşire.

Problema sensibilităţii trebuie legată şi de nivelul perturbaţiilor exterioare şi al zgomotelor proprii ale receptoarelor; un receptor poate fi foarte sensibil, dar în acelaşi timp poate prezenta un zgomot mai mare la ieşire, încît recepţia să fie necorespunzătoare. De aceea caracterizarea cea mai adecvată a sensibilităţii unui receptor o constituie sensibilitatea limitată de zgomot (SLZ). Prin aceasta se înţelege valoarea eficace a tensiunii semnalului creat în antenă, care produce la ieşire puterea standard (de ex. 50mW), raportul între puterea de semnal şi cea de zgomot fiind dat (de ex. 20dB). Indicele de modulaţie se consideră cel standard.

Cu caracter orientativ, ordinele de mărime ale sensibilităţii la diferite tipuri de receptoare sunt: receptoare de televiziune 102 103μV; receptoare de radiodifuziune: pe gama de UUS 1 20μV; pe gamele de UL, UM şi US 20 200μV; receptoare profesionale (de trafic) 0,1 20μV.

1.1.2. Fidelitatea

Fidelitatea caracterizează măsura în care mesajul redat de receptor se apropie de mesajul primar, cu care a fost modulat emiţătorul.

În receptoare pot apare distorsiuni liniare şi neliniare. Nivelul admis al distorsiunilor depinde de tipul receptorului. De exemplu, în radiodifuziune distorsiunile neliniare şi cele liniare de tip amplitudine - frecvenţă inrăutăţesc audiţia, în timp ce distorsiunile liniare de fază nu au nici un efect. La recepţia emisiunilor de televiziune toate cele trei categorii de distorsiuni inrăutăţesc imaginea.