Analiza comparativă privind îndeplinirea criteriilor de convergență de către România și Ungaria în vederea adoptării monedei euro

1.Zona Euro

Zona euro a fost instituită în anul 1999 ca o zonă monetară ce cuprindea iniţial 11 state dintre cele 15 state membre ale UE de la acea dată şi număra peste 300 de milioane de locuitori. În anul 1999, responsabilitatea politicii monetare a fost transferată Eurosistemului, condus de o instituţie supranaţională – BCE. Totuşi, responsabilitatea politicilor economice a rămas de competenţa statelor participante la zona euro, cu respectarea unui cadru european.

În acest context, erau necesare eforturi susţinute de convergenţă din partea fiecărui stat membru în vederea creării unui mediu prielnic pentru stabilitatea preţurilor în Europa. Politicile economice naţionale au contribuit la realizarea unor condiţii economice similare în întreaga zonă euro. Introducerea fără sincope a monedei euro a fost posibilă datorită convergenţei unor caracteristici economice fundamentale ale ţărilor vizate către cele mai bune valori de referinţă. Procesul de convergenţă economică facilitează obiectivul politicii monetare, care este menţinerea unui nivel stabil al preţurilor în zona euro, contribuind astfel la realizarea unei creşteri neinflaţioniste. Privind în perspectivă, statele membre UE care vor adopta euro în viitor, trebuie să asigure convergenţa propriilor economii cu economia zonei euro.

Euro este adoptată până în prezent de 17 din cele 27 state membre ale Uniunii Europene, Estonia fiind ţara care s-a alăturat cel mai recent (din 1 ianuarie 2011) grupului zonei euro. În afară de Danemarca şi Regatul Unit, care au recurs la „clauza de exceptare” de la adoptarea monedei unice, celelalte 8 state din afara Eurosistemului, inclusiv România, s-au angajat să adopte euro odată ce vor îndeplini criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht.

2.Criterii de convergenta

Pentru evaluarea stadiului de convergenţă economică în cele opt state membre ale UE analizate, BCE utilizează un cadru comun de analiză aplicat succesiv fiecărei ţări. La baza cadrului comun se află în primul rând, prevederile Tratatului cu privire la evoluţia preţurilor, a soldurilor bugetare şi a indicatorilor de îndatorare, precum şi la cea a cursurilor de schimb şi a ratelor dobânzilor pe termen lung, şi modul de aplicare a acestora de către BCE, alături de alţi factori relevanţi pentru integrarea şi convergenţa economică. În al doilea rând, cadrul se bazează şi pe o serie de indicatori economici retrospectivi şi anticipativi, consideraţi utili pentru analiza aprofundată a sustenabilităţii procesului de convergenţă. Este important să se aibă în vedere toţi aceşti factori pentru evaluarea statelor member în cauză, astfel încât să se asigure desfăşurarea fără obstacole majore a procesului de integrare a acestora în zona euro.

În continuare sunt prezentate pe scurt dispoziţiile juridice relevante, precum şi o serie de detalii metodologice care ilustrează modul de aplicare a acestor dispoziţii de către BCE.

• EVOLUŢIA PREŢURILOR

1 Dispoziţiile Tratatului

Articolul 140 alineatul (1) din Tratat prevede că Raportul de convergenţă trebuie să examineze dacă a fost realizat un grad înalt de convergenţă durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat membru a îndeplinit următorul criteriu: „realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor; acesta rezultă dintr-o rată a inflaţiei apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor”.

Articolul 1 din Protocolul (nr. 13) privind criteriile de convergenţă enunţate la articolul 140 din Tratat prevede: „Criteriul stabilităţii preţurilor, menţionat la articolul 140 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene înseamnă că un stat membru are o stabilitate durabilă a preţurilor şi o rată medie a inflaţiei, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care nu poate depăşi cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata inflaţiei a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor. Inflaţia se calculează cu ajutorul indicelui preţurilor de consum pe o bază comparabilă, ţinând seama de diferenţele dintre definiţiile naţionale”.