Cheltuielile publice și dimensiunea bugetară - studiu de caz Antibiotice SA

INTRODUCERE:

Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut îl reprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute între stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor acestuia.

Conceptul de cheltuieli publice este legat de îndeplinirea funcţiei de alocare a finanţelor publice şi anume de componenta ei privind repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului.

În anii '70 au început să se dezvolte şi alte probleme (teorii), pornind mai ales de la inovaţiile în materie de active financiare şi piaţă financiară. Este vorba, în primul rând, de apariţia activelor de tip opţiuni (1973), pentru care s-a încercat formularea unor principii de evaluare. De asemenea, este vorba de încercările de aplicare a teoriei semnalelor la problemele financiare, pornind de la asimetria informaţiei între participanţii la piaţă, precum şi de formularea teoriei agenţiei care formalizează interacţiunea (conflictul de interese) între acţionari şi manageri. Această din urmă abordare ridică noi probleme în teoria firmei: firma numai este privită ca o entitate compactă ce ia decizii pentru a-şi maximiza funcţia de utilitate definită univoc, ci ca un organism complex al cărui comportament este rezultanta unui proces de echilibru şi arbitraj între interese adesea divergente ale diferitelor grupuri, categorii, indivizi care o formează. O astfel de abordare permite un demers de integrare mai profundă a teoriei financiare a firmei în teoria controlului managerial formulată în anii '30 de Berle şi Means şi reactivată la începutul anilor '80 de John Kenneth Galbraith („Ştiinţa economică şi interesul public”).

Între cele două componente ale sistemului financiar se stabilesc următoarele deosebiri şi asemănări:

-cheltuielile publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele private sunt generate de existenţa întreprinderii ca celulă economică producătoare de profit;

-cheltuielile publice se manifestă la nivel macroeconomic pe când sfera de manifestare a finanţelor private este de nivel microeconomic;

-scopul principal urmărit de cheltuielile publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice iar în situaţia finanaţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor întreprinderii în vederea obţinerii profitului;

-cheltuielile publice se supun dreptului public; finanţele private sunt generate de dreptul comercial;

-la nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli;

-la nivel microeconomic bugetul întreprinderilor se formează prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care întreprinderea le poate obţine după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le poate permite;

-atât cheltuielile publice cât şi cele ale întreprinderii se confruntă cu probleme de echilibru financiar. Echilibrul financiar este opozabil atât indivizilor şi firmelor, cât şi entităţilor economico-sociale de factură micro sau macro, precum comunităţile locale, statul, economia în ansamblul ei. Echilibrul financiar apare în legătură atât cu cheltuielile publice, cât şi cu cele private. Echilibrul financiar se defineşte ca fiind acea stare căreia îi este caracteristică, pentru subiectul de referinţă, corelarea stocurilor de mijloace (utilizări) cu cele de resurse şi/sau a fluxurilor băneşti de intrare cu cele de ieşire, atât în timp, cât şi din punct de vedere al cuantumului (dimensiunii, volumului) acestora.

Această stare are caracter dinamic, în sensul că se modifică punctual în funcţie de evoluţia fluxurilor/stocurilor, ca şi de evoluţia nevoii de mijloace financiare determinată de desfăşurarea obiectului de activitate şi/sau de îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor respectivului subiect de referinţă.

Echilibrul financiar se poate determina static sau dinamic. În cazul static, el este rezultanta „stocurilor” disponibile la momentul dat la subiectul de referinţă. De pildă, echilibrul între creanţe şi disponibilităţi băneşti, pe de o parte, şi obligaţii, pe de altă parte. Acesta dă informaţii privind lichiditatea la un moment dat a subiectului de referinţă, respectiv capacitatea sa de a onora în momentul dat plăţile pe care le are de făcut: atunci subiectul prezintă lichiditate. În caz contrar, aprecierea calitativă a subiectului trebuie nuanţată prin determinarea echilibrului dinamic. Pentru echilibrul dinamic se corectează situaţia momentului cu fluxurile de intrări/ieşiri previzionate pentru perioadele următoare. Se determină astfel variaţia stării de echilibru, obţinându-se informaţii privind solvabilitatea subiectului, respectiv capacitatea lui de a-şi onora obligaţiile de plată într-un interval dat.

Este posibil ca un subiect să prezinte lichiditate, dar să nu fie solvabil (creanţe + disponibilităţi ≥ obligaţii). In perspectivă sau, invers, să nu prezinte lichiditate, dar, în perspectivă, să fie solvabil. Un exemplu edificator al echilibrului financiar poate fi relevat, la nivelul unei firme, de indicatorii fond de rulment şi necesar de fond de rulment. Astfel, primul indicator arată cuantumul cu care capitalul permanent depăşeşte utilizările permanente (de tipul active imobilizate sau active fixe) rămânând disponibil pentru acoperirea din resurse permanente a utilizărilor nepermanente (stocuri de materii prime, producţie în curs de fabricaţie, etc.). În cazul în care capitalul permanent este mai mare decât activele imobilizate, există disponibil pentru acoperirea cel puţin parţială a activelor circulante (utilizări nepermanente). Determinat astfel, indicatorul dă imaginea unui echilibru static, întrucât la baza calculului au stat „stocurile”: existentul de capital permanent şi stocul de active fixe. Pentru un interval dat de gestiune (an, trimestre) aceste „stocuri” sunt în marea majoritate a cazurilor invariabile. În schimb, activele circulante variază în mod frecvent pe subintervale (trimestre, respectiv luni), la fel ca şi pasivele de exploatare (sursele temporare de tipul datoriilor faţă de furnizori). Necesarul de fond de rulment, determinat ca diferenţă între aceste două componente, arată disponibilul de resurse temporare (necesarul < 0) sau nevoia de resurse temporare (necesarul > 0), adică evoluţia (dinamica) echilibrului resurse – utilizări temporare. Corelarea celor doi indicatori, pe de o parte fondul de rulment ca „stoc” şi, pe de altă parte, nevoia de fond de rulment ca variabilă pe subintervale de gestiune, generează o condiţie de echilibru dinamic exprimată prin dimensiunea apelării la credite de trezorerie ca „flux” de resurse temporare, care să complinească nevoia temporară de resurse pentru derularea activităţii subiectului, adică să asigure un echilibru financiar în evoluţie pe fiecare din subintervalele de gestiune