Coordonate ale politicii fiscal-bugetare în România, în perioada de tranziție

De-a lungul timpului, termenul de tranziţie a avut mai multe sensuri; iniţial acest termen s-a referit la mişcarea de trecere de la feudalism la capitalism, iar pentru marxişti tranziţia a generat un sistem economic bazat pe dualitatea dintre socialism şi egalitate. Pentru liberali, tranziţia a însemnat o transformare fără precedent a societăţii tradiţionale, care şi-a creat propriul sistem de valori, bazat pe democraţie, capitalism, societate civilă.

În ultimii ani, pentru prima dată în teoria socială, tranziţia a ajuns să însemne un proces inedit: mişcarea de la comunism la capitalism. În acest sens, Emmanuel Wallerstein afirma: „nu trăim într-o lume în curs de modernizare, ci într-o lume capitalistă. Ceea ce face ca această lume să meargă înainte nu este nevoia de realizare, ci nevoia de profit”. Transformările sociale şi istorice rămân aceleaşi, dar timpul pare să se scurgă în sens invers.

Învingerea comunismului, considerat „un imperiu al răului”, a fost cel mai mare succes al dreptei, nu doar o victorie politică, militară şi economică, dar şi un triumf al imaginaţiei istorice. Mişcările dinspre dictatură au fost definite „ ca drame ale democraţiei”, ca deschideri ale spiritului umanităţii. Pe fondul perestroikăi începută în 1985, Mihail Gorbaciov avea să aducă schimbarea sistemelor economico-sociale în ţările centrale şi est-europene.

Societăţile aflate în tranziţie aspiră la economia de piaţă. Politica financiară a unei societăţi aflate în tranziţie la economia de piaţă, are ca obiectiv fundamental elaborarea unui sistem de mobilizare a resurselor , conceput astfel încât să contribuie la:

• Reducerea pe termen mediu, a gradului de dependenţă a economiei faţă de finanţarea externă;

• Eliminarea dezavantajelor care împiedică repartizarea eficientă a resurselor interne pentru a răspunde nevoilor sectorului privat;

• Creşterea volumului cheltuielilor publice pentru crearea unei infrastructuri materiale şi social-economice;

• Reformarea sistemului financiar-bancar prin atragerea economiilor în sectorul privat,serviciilor financiar-bancare ale acestui sistem;

• Creşterea eficienţei instituţiilor financiare.

Procesul tranziţiei de la economia planificată, centralizată la economia de piaţă a îmbrăcat forme diverse în ţările din centrul şi estul Europei, în funcţie de specificul naţional, de baza economică şi infrastructura preluate de la vechiul sistem. Trăsătura de bază a economiilor respective aflate în tranziţie a fost lipsa totală de experienţă, deoarece schimbarea orânduirii s-a produs aproape concomitent sau la distanţe scurte de timp. În lipsa unor posibile exemple de urmat, fiecare ţară în tranziţie şi-a pregătit propria strategie financiară şi mijloacele tactice de acţiune.

În principiu, „Reforma s-a fundamentat pe două componente majore: transformările structurale şi stabilizarea macroeconomică. Ele sunt atât scopuri intermediare ale tranziţiei, cât şi direcţii strategice ale reformei”.

În unele opinii se consideră că ajustarea structurală este concepută ca un proces complex, ce are ca obiectiv fundamental crearea condiţiilor de ordin material, legislativ şi instituţional pentru funcţionarea mecanismelor pieţei; elementele unui asemenea proces sunt: privatizarea, liberalizarea preţurilor, salariilor, dobânzilor, a comerţului exterior, restructurarea sistemului financiar-bancar, a întreprinderilor etc. Stabilizarea macroeconomică se referă la adoptarea de politici monetare şi fiscale restrictive pentru eliminarea excesului de masă monetară din economie şi pentru reinstaurarea încrederii investitorilor, realizarea unui curs de schimb adecvat, promovarea unei politici antiinflaţioniste a veniturilor. În alte opinii, politica de stabilizare implică un pachet de măsuri, care este legat de începutul reformei structurale.