Gestiunea Datoriei Publice

SECŢIUNEA I: CONŢINUTUL ÎMPRUMUTULUI: DEOSEBIREA DINTRE ÎMPRUMUTUL PUBLIC ŞI ÎMPRUMUTUL PRIVAT, IMPOZITE

Împrumutul reprezintă o posibilitate de a anticipa resursele viitoare, de a mobiliza imediat sumele necesare, sume ce urmează să fie recuperate în timpul unui an sau a mai multor ani.

Împrumuturile de stat au apărut şi s-au dezvoltat în cadrul finanţelor publice moderne, alături de impozite şi taxe, ca mijloc de completare a fondurilor băneşti de utilitate publică sau ca venituri bugetare extraordinare.

Din punct de vedere terminologic, este des utilizată expresia „împrumutul public” care este sinonimă celei de „credit public”. În sfera acestuia sunt incluse atât împrumuturile de stat, cât şi cele ale colectivităţilor publice (unităţile administrativ teritoriale).

Împrumutul de stat presupune anumite fluxuri financiare de atragere la dispoziţia statului a unor economii băneşti ce urmează să fie plasate, mai apoi, în titluri de valoare emise de stat sau în credite în contul statului. Aceste sume au rolul de a completa resursele ordinare ale guvernului sau ale autorităţilor locale. Ele reprezintă resurse extraordinare. Statului îi revine obligaţia de a restitui la termen (cu excepţia împrumuturilor perpetue) sumele împrumutate, de a plăti dobânda, comisionul şi alte avantaje oferite creditorilor săi. Astfel, debitor este statul, iar creditori publici sunt diferiţi subscriitori la împrumuturile sale.

Împrumutul public se deosebeşte de împrumutul privat, prin natura sa. O persoană, care intenţionează să facă o investiţie, poate împrumuta suma necesară şi, apoi, în fiecare an rambursează o parte din suma împrumutată, plus dobânzile aferente împrumutului.

Împrumutul public se deosebeşte şi de impozite, deosebire ce este subliniată de finanţele moderne. Astfel, finanţiştii moderni consideră împrumutul ca pe un veritabil procedeu de încasări care se apropie de caracteristicile impozitelor. Ei au abandonat „teama” specifică finanţelor clasice, care aveau tendinţa de a restrânge împrumuturile; se estimează astfel recurgerea la împrumut la fel de normală ca şi alte procedee de încasare .

Împrumuturile de stat sunt resurse financiare publice extraordinare, iar impozitele sunt resurse ordinare. Împrumuturile se contractează în mod limitat, datorită faptului că ele determină cheltuieli din partea statului şi colectivităţilor locale, cheltuieli care cuprind dobânzile şi alte avantaje acordate creditorilor publici, precum şi alte cheltuieli care sunt legate de gestionarea datoriei publice.

Împrumuturile interne de stat angajate în nume propriu prin Ministerul Finanţelor, sunt contractate pe piaţă financiară internă, pe diferite termene pentru a asigura resursele băneşti necesare în vederea finanţării şi/sau refinanţării deficitelor bugetare şi a datoriei publice interne constituite în baza unor legi speciale. De asemenea, aceste împrumuturi mai sunt contractate şi pentru finanţarea unor obiective de investiţii de interes naţional, aprobate în condiţiile legii şi menţinerea unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului. Procurarea resurselor băneşti necesare în vederea convertirii în datorie publică internă a garanţiilor pentru împrumuturi interne executate, pentru suma neacoperită din fondul de risc şi din prevederile bugetului de stat cu această distincţie, reprezintă un ultim obiectiv.

Pentru primele două destinaţii amintite anterior Ministerul Finanţelor are posibilitatea de a contracta împrumuturi din disponibilităţile existente în contul general al trezoreriei statului, în special din contravaloarea în lei a împrumuturilor interne păstrate în contul general al trezoreriei statului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ultima destinaţie. Pentru menţinerea unui sold corespunzător în contul general al trezoreriei statului, Ministerul Finanţelor poate angaja împrumuturi de la Banca Naţională a României, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţionale.

Împrumuturile publice sunt contractate pentru a acoperi deficitul bugetar, atunci când acesta s-a aprobat de către Parlament, fiind justificat de nivelul cheltuielilor publice totale, care depăşeşte nivelul resurselor ordinare.

Clasificarea împrumuturilor de stat se face după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de termen se disting trei categorii de împrumuturi.

Împrumuturile pe termen scurt (până la un an) se folosesc ca resurse de trezorerie, cu scopul de a asigura echilibrul în execuţie a bugetului public. Cele pe termen mediu (2 - 3 până la 5 ani) şi lung (peste 5 ani) urmăresc atragerea de resurse suficiente pentru acoperirea deficitelor bugetare.