Necesitatea Înlocuirii Impozitului pe Circulația Mărfurilor cu Taxa pe Valoare Adaugată

NECESITATEA ÎNLOCUIRII IMPOZITULUI PE CIRCULAŢIA MĂRFURILOR CU TAXA PE VALOARE ADAUGATĂ

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.

Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înţeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care conform legii, datorează impozit. Dreptul de a introduce impozitul îl are statul şi el se exercită, de cele mai multe ori, prin intermediul organelor centrale (Parlamentul), iar uneori organele de administraţii locale de stat. Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea impozitelor de stat de importanţă naţională (generală), iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale.

Impozitele sunt plăţi care se fac către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau aproximativă.

Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social, dar în mod diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta. Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar deoarece constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Din categoria factorilor externi sistemului de impozite, care influenţează limita impozitelor într-o ţară, se pot menţiona: nivelul produsului intern brut pe locuitor (cu cât acesta este mai mare, cu atât impozitul poate atinge un nivel mai ridicat); nivelul mediu al impozitelor şi pogresivitatea impunerii (ţările cu grad redus de fiscalitate atrag capitalurile din ţările cu fiscalitate ridicată); priorităţile stabilite de stat în ceea ce priveşte destinaţia resurselor financiare concentrate la dispoziţia sa (de exemplu, în ţările în care cheltuielile cu educaţia şi ocrotirea sănătăţii ocupă un loc mai important în cadrul cheltuielilor publice, limita impozitelor este mai ridicată); natura instituţiilor publice (în ţările cu organe de conducere ale statului alese în mod democratic, limita impozitelor este mai redusă comparativ cu aceea din statele cu regimuri totalitare).

În practica financiară se întâlneşte o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca formă, dar şi ca conţinut. După trăsăturile de fond şi formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe şi impozite indirecte.

Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege:

- impozite reale care se stabilesc în legătură cu anumite materiale (pământul, clădirile, fabricile, magazinele), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului;

- impozitele personale se aşează asupra veniturilor sau averii în strânsă legătură cu situaţia personală a subiectului impozitului, motiv pentru care se numesc impozite subiective.

Impozitele indirecte sunt instituite de stat asupra vânzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii. Cotele utilizate pentru calcularea acestor impozite nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a celor care cumpără mărfuri sau apelează la servicii ce fac obiectul impozitelor indirecte.

Impozitele indirecte sunt vărsate la bugetul de stat, de către producători, comercianţi etc., însă sunt suportate de către consumatori, deoarece se includ în preţul de de vânzare al mărfurilor. Drept urmare, impozitele indirecte nu afectează veniturile nominale, ci numai pe cele reale, micşorând puterea de cumpărare.

Impozitele indirecte cunosc următoarele forme de manifestare: accizele, monopoluri fiscale, taxele vamale, diferite alte taxe.

Deoarece impozitul pe circulaţia mărfurilor practicat în ţara noastră prezenta neajunsurile specifice impozitului pe cifra de afaceri, multifazic sau în cascadă, de la 1 ianuarie 1993 s-a stabilit înlocuirea acestuia cu taxa pe valoare adăugată (T.V.A.).

Impozitul pe cifra de afaceri a fost introdus după primul război mondial, fiind aşezat asupra totalului vânzărilor întreprinderilor comerciale şi industriale. Din punct de vedere al verigii (unitatea producătoare, unitatea comerţului cu amănuntul) la care se încasa, impozitul pe cifra de afaceri putea îmbrăca fie forma impozitului cumulativ (multifazic), fie forma impozitului unic (monofazic).

In cazul impozitului cumulativ, mărfurile erau impuse la toate verigile prin care treceau din momentul ieşirii lor din producţie şi până când ajungeau la consumator. Aceasta înseamnă că, cu cât o marfă trecea prin mai multe verigi cu atât impozitul era mai mare. Impozitul cumulativ este cunoscut şi sub denumirea de “impozit în cascadă”, “în piramidă” sau “bulgăre de zăpadă”, deoarece se calcula asupra preţului de vânzare al mărfurilor, în care se include şi impozitul plătit în amonte, adică se percepea impozit la impozit. Impozitul pe cifra de afaceri unic se încasa o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trecea o marfă, de la producător la consumator. Impozitul unic se putea încasa fie în momentul încasării mărfii, când se numea taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu amănuntul, când se numea impozit pe circulaţie sau impozit pe vânzare.

Din punct de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri cunoştea forma impozitului pe cifra de afaceri brută şi impozitului pe cifra de afaceri netă.

Impozitul pe cifra de afaceri brută se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare. Neajunsurile pe care le prezintă acest impozit sunt: impozitul conduce la calcularea şi perceperea de impozit la impozit, adică la o stratificare de impozit, la o aplicare cumulată a acestuia; acest impozit are ca efect concentrarea producţiei, deoarece întreprinderile integrate evită plata impozitului la una sau chiar două verigi, fiind astfel avantajate faţă de cele neintegrate. Acest impozit este lipsit de transparenţă, adică nu se cunoaşte exact cât s-a plătit la buget de la producător la consumatorul final, pentru a putea solicita rambursarea sumei aferente exportului.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplica numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al mărfii respective. Acest impozit face posibilă înlăturarea neajunsurilor menţionate la impozitul pe cifra de afaceri brută. Prin modul de percepere a impozitului pe cifra de afaceri netă se ajunge ca suma datorată statului să fie aceeaşi, indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa. In cazul acestui impozit, compensaţia de export se poate calcula cu uşurinţă.

Având în vedere avantajele pe care le oferea impozitul pe cifra de afaceri netă, cât şi preocupările ţărilor membre ale Comunităţii Economice Europene pe linia unificării legislaţiei fiscale privind impozitele indirecte, a fost înlocuit impozitul pe cifra de afaceri brută cu impozitul pe cifra de afaceri netă, cunoscut sub denumirea de taxă pe valoarea adăugată (T.V.A).

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al diferitelor mărfuri sau valoarea serviciilor prestate. In vederea calculării taxei, se stabileşte volumul total al vânzărilor sau prestărilor (cifra de afaceri), pe perioada de impunere (lună, trimestru, etc.), la care se aplică cota de impozit. Pentru a nu se impune de mai multe ori aceeaşi valoare, se scad sumele vărsate anterior la buget cu titlu de taxă pe valoare adăugată aferente mărfurilor respective. Pentru a efectua aceste deduceri, taxa pe valoare adăugată se evidenţiază distinct in fiecare factură.