Politica fiscală a Uniunii Europene

INTRODUCERE

Primele succese ale CECO precum şi avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de unificare europeană au determinat miniştrii de externe ai celor şase ţări fondatoare să opteze pentru continuarea procesului de integrare în domeniul economic, unde pasiunile naţionale erau mai puţin intense şi deci şansele de găsire a unui teren de interese comune erau mai mari. Conferinţa de la Messina, din 1955, a încredinţat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak sarcina studierii posibilităţii unei integrări progresive în acest domeniu. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi Tratatului Comunităţii Economice Europene (CEE). Semnate în martie 1956 de către cele şase state membre ale CECO, aceste tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Succesele înregistrate de cooperarea celor şase în cadrul CEE au condus la integrări succesive ale altor state:

• 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie

• 1981 Grecia.

• 1986 Spania şi a Portugalia

• 1995 Austria , Finlanda şi Suedia

• 2004 Malta, Cipru şi 8 state din fostul bloc comunist ( Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria)

• 2007 România şi Bulgaria

Uniunea Europeană are astăzi 27 state membre.

Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:

- promovarea progresului economic şi social;

- să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);

- să instituie cetăţenia europeană;

- să dezvolte o zona de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);

- să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar;

Cinci instituţii sunt implicate în conducerea Uniunii Europene: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul şi organismul cu drept de a iniţia legislaţie), Curtea de Justiţie (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituţii sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european), Banca Europeană de Investiţii (instituţia financiară a UE) şi Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

CAPITOLULU I: STADIUL ARMONIZĂRII IMPOZITELOR INDIRECTE DIN ROMÂNIA CU CELE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

I.1 CONCEPTE DE BAZĂ PRIVIND POLITICA FISCALĂ

Fiscalitatea este crucială pentru suveranitatea naţională deoarece, în lipsa resurselor financiare, guvernele nu ar putea să-şi conducă politicile. Ea este un instrument de reglare economică care poate fi folosit pentru a influenţa consumul, a încuraja economisirea sau a direcţiona modul în care companiile sunt organizate.

Politica fiscală este esenţială ăn toate statele membre, iar acţiunile unei ţări pot avea impact nu numai asupra ei, ci şi asupra ţărilor vecine. Ca urmare, în cadrul pieţei unice a Uniunii Europene, statele membre trebuie să lucreze ca o echipă şi nu trebuie să existe căi diferite de abordare a politicii fiscale.

Crearea pieţei interne unice a necesitat punerea în practică a unui sistem de impozitare a consumului căt mai neutru posibil. Atunci când nivelurile taxelor pe exporturi de bunuri de la un stst membru la altul erau mai mari decât sumele plătite efectiv, acestea luau forma subvenţiilor pentru export. Din acest motiv, Comunitatea Europeană a adoptat taxa pe valoarea adăugată (TVA), chiar dacă la început, statele membre puteau sa-şi stabilească singure nivelul taxei pe valoarea adăugată.

O dată ce piaţa internă a devenit o realitate, consumatorii au putut în sfârşit să achiziţioneze bunuridin orice stat membru şi să le aducă în propria lor ţară fără a fi nevoiţi să plătească taxe vamale. Însă diferenţele de taxe asupra produselor au condus, în anumite cazuri, la crearea unor confuzii în mediul de afaceri, iar perturbarea procesului de producţie şi distribuţie a vut repercursiuni pe scară largă.