Țintirea inflației

Ţintirea directă a inflaţiei a fost introdusă pentru prima data în Noua Zelandă în 1990, unde a avut succes atât în stabilizarea inflaţiei, cât şi în dinamizarea economiei reale. Pana în 2007 mai mult de 20 de ţări au adoptat strategii de ţintire directă a inflaţiei (Marea Britanie, Suedia, Spania, Finlanda, Australia, Israel, Cehia, Polonia, Ungaria, România si altele), nici una dintre aceste tari nu le-au abandonat până in prezent.

Cele mai multe dintre politicile macroeconomice promovate în România (ca de altfel în toate ţările în tranziţie) diferă de politicile promovate de decidenţii din ţările dezvoltate. Aceasta datorită naturii diferite a economiilor în tranziţie, pe de o parte, si specificului economiei româneşti în cadrul fostelor ţări comuniste, pe de altă parte.

Istoric vorbind, au existat 3 regimuri monetare:

• sistemul de ţintire a ratei de schimb

• sistemul de ţintire a cantităţii de bani din economie ( se bazează pe ecuaţia lui Fischer Mv=PQ, în care s-a demonstrat că viteza de rotaţie nu era stabilă din această cauză nu putea exista stabilitate pe piaţă. Motivul ce a dus la destabilizare in acea perioadă a fost cresterea intrarii de IT pe piaţă; pentru a se putea redresa trebuiau să existe ecuaţii derivate din functia de utilitate a consumatorilor si din limitarile acestora )

• sistemul de ţintire a inflaţiei.

În ţările dezvoltate, politicile macroeconomice care vizează termenul scurt sunt preocupate de „ciclurile de afaceri”. Acest curent provine de la neoclasici si este reprezentat de “real business cycle”. A fost impus dupa reforma sistemului economic a lui Lucas, care a introdus anticipatiile rationale, deoarece neokeynesienii credeau că toate deviaţiile factorilor de cerere si ofertă se realizau in termeni reali si formau modele de echilibru general ( în care nu existau rigiditaţi ), pe când modelul lui Lucas lua in considerare si efectele viitoare ale inflaţiei prin intermediul acestor anticipatii raţionale.

În anii ’90, multe bănci centrale au adoptat strategia de ţintire a inflaţiei. În cazul unui astfel de regim, Banca Centrală doreşte să obţină o inflaţie redusă şi stabilă.

Elementele fundamentale ale politicii de ţintire a inflaţiei sunt simple:

• banca centrală doreşte să menţină o inflaţie egală cu ţinta stabilită. Dacă rata inflaţiei creşte peste nivelul ţintă, banca centrală încearcă să majoreze rata reală a dobânzii; procedând astfel, are loc reducerea cheltuielilor agregate. Din cauza faptului că salariile şi preţurile sunt rigide, această reducere a cheltuielilor determină reducerea producţiei, ceea ce echivalează cu creşterea şomajului. Un nivel ridicat de şomaj ciclic moderează inflaţia şi ajută la menţinerea inflaţiei la nivelul ţintei propuse.

Procesul are loc în sens invers atunci când inflaţia coboară sub nivelul ţintei. În acest caz, banca centrală încearcă să reducă rata reală a dobânzii. Aceasta determină creşterea cheltuielilor agregate, iar creşterea cererii de muncă determină firmele să producă mai mult.

Ţintirea directă a inflaţiei a fost adoptată de către BNR în august 2005, după ce au fost satisfăcute anumite cerinţe şi criterii, printre care:

• scăderea ratei inflaţiei sub nivelul de 10%;

• acumularea unui câştig de credibilitate de către banca centrală şi consolidarea acestuia;

• întărirea independenţei de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului Statut al BNR) şi de facto a BNR;

• restrângerea dominanţei fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală şi ameliorarea coordonării dintre politica fiscală şi cea monetară;

• relativă flexibilizare a cursului de schimb al leului şi reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuaţiile acestei variabile;

• însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativă creştere a intermedierii bancare;

• sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi intensităţii comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele legate de nouă strategie de politică monetară şi de pregătirea adoptării ei;

• conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de funcţionare a economiei necesară identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de transmisie monetară.”

Stabilirea ţintei de inflaţie de către BNR se face în consultare cu guvernul, exprimarea acesteia făcându-se prin indicele preţurilor de consum. Ţintirea inflaţiei presupune precizarea explicită a unei ţinte de inflaţie precum şi mărirea setului de informaţii pe care se bazează politica monetară. Aceasta strategie a fost adoptată în România datorită faptului că ţara noastră a reuşit să îşi consolideze cât de cât echilibrele macroeconomice şi să îşi reducă rata inflaţiei sub 10%.

Dacă se iau în vedere obiectivele de politica monetară stabilite în cadrul regimului de ţintire a inflaţiei, obiectivul prioritar trebuie să fie atingerea ratei inflaţiei specificate. Orice alt obiectiv poate fi urmărit doar dacă , prin realizarea lui se ajunge la atingerea ratei inflaţiei specificate. Totuşi, de foarte multe ori, atingerea mai multor obiective de politica monetară poate genera un dezacord între acestea, întrucât realizarea unuia se poate face prin neîndeplinirea condiţiilor celuilalt obiectiv.