Evoluția paleogeografică a reliefului României

GENEZA ŞI EVOLUŢIA RELIEFULUI ROMÂNIEI

Relieful-suportul material sau spaţial al existentei societăţii omeneşti – îşi are viaţa şi vârsta lui, diferite de ale noastre, şi evoluează după legi proprii. Astfel, există categorii de forme planetare, care se nasc datorita unor transformări ce au loc în interiorul Pământului, în şi sub scoarţa, şi care au viata de sute de milioane de ani (continentele sau oceanul Atlantic), altele fac parte din aşa zisul relief major – se nasc din evoluţia interna a scoarţei terestre şi evoluează în câteva zeci de milioane de ani (lanţul muntos alpino-carpatic, ce a început să se înalţe acum 30 milioane de ani); în fine, relieful mediu şi minor, de la văile obişnuite până la microforme de tipul crovurilor, ravenelor, etc., cu o viaţă scurta – de la zile la sute de mii de ani, create de agenţii externi: apă, gheţari, etc.

Pe teritoriul tarii noastre exista doua din cele trei mari trepte taxonomice geomorfologice: relieful major şi cel mediu şi minor. Intre cele trei categorii de reliefuri exista legături directe şi indirecte, materializate prin suprapunerea formelor mici peste cele mari, contribuind la valorificarea şi evoluţia lor, respectiv determinarea evoluţiei sau tipului formelor mai mici de către cele mari.

Relieful major de la noi se compune din munţi şi depresiuni, dealuri, podişuri şi câmpii. Aceste reliefuri au la baza cele doua tipuri de structuri ale scoarţei continentale:

– cea de orogen, groasa, cu multe roci sedimentare cutate, cu mobilitate tectonica pronunţată şi cu fenomene vulcanice

– cea de platforma, subţire, dar rigida fata de mişcările tectonice, cu un fundament cristalin peste care pot exista sau nu strate sedimentare, în general necutate.

Între ele se afla adesea avanfose.

Munţii sunt dispuşi întotdeauna pe orogen. Celelalte reliefuri majore se pot forma fie pe orogen, dar de cele mai multe ori pe platforme. Indiferent pe ce fel de structură se suprapun, dealurile, podişurile şi câmpiile apar, ca forme de relief (şi nu ca unităţi geologo-structurale), în strânsă dependenţă şi în anumite momente ale lanţului evolutiv al unui sistem muntos, formând împreună, sub aspect regional, un domeniu geomorfologic. Aşa este domeniul carpato-danubiano-pontic, născut de către inelul Carpaţilor Româneşti, prin evoluţia cărora au apărut, cu necesitate legică, şi dealurile, podişurile şi câmpiile din jurul său.

Relieful major de azi al ţării noastre este rezultatul formării şi evoluţiei Domeniului Carpatic, ca o parte cu totul specifică a marelui lanţ alpino-himalaian, care reprezintă cea mai recentă era tectonică în evoluţia scoarţei terestre: orogenul alpin. Înainte de lanţul carpatic au mai existat şi alte lanţuri muntoase mai vechi, cu dealurile, podişurile şi câmpiile aferente, care au fost erodate încet de agenţii externi şi transformate în relief de peneplenă, iar sub aspect geologic şi-au pierdut mobilitatea tectonică, devenind tot mai rigide şi transformându-se în platforme.

SCURTA EVOLUŢIE A GEOSINCLINALULUI CARPATIC ŞI FORMAREA DOMENIULUI CARPATO-DANUBIANO-PONTIC

Munţii se nasc, în principal, din aşa numitele geosinclinale. Acestea sunt fâşii lungi de sute şi mii de kilometri, late de zeci sau sute de km., în care sunt acumulate mii de metri grosime de strate sedimentare. După perioada de acumulare (care poate dura 10–150 milioane de ani), transformările ce au loc pe fundul geosinclinalului impun cutarea şi înălţarea sedimentelor sale, fâşia transformându-se în orogen (perioada care ţine 50–150 milioane de ani). În fine, muntele este erodat în etape şi faze până la bază. Devine tot mai rigid sub aspect tectonic şi se transformă în peneplenă (este perioada de morfogeneză propriu-zisă, care poate dura şi ea 50–150 milioane de ani).

Geosinclinalul alpino-himalaian sau Tethys, din care a făcut parte, direct sau indirect şi cel carpatic, s-a născut între două continente paleozoice: Gondwana în sud şi Laurasia în nord, loc în care era instalată Marea sau Oceanul Tethys. El se schiţează încă din paleozoic, dar evoluează cu precădere în mezozoic. În Europa, geosinclinalul alpin a ocupat o poziţie mediană între hercinicul european şi cel african, dar a afectat şi o parte din aceste zone hercinice. Evoluţia acestuia s-a făcut printr-o succesiune de faze orogenetice şi epirogenetice. Mişcările epirogenetice negative sunt specifice pentru tot mezozoicul şi duc la afundarea geosinclinalului propriu-zis, dar şi a unor părţi din platformele continentale (în special cu fundament hercinic, dar şi precambrian, mai rar caledonic), formând bazine de platforma. Aceste scufundări au dus la divizarea celor două mari continente. În ce priveşte mişcările de cutare sau orogeneza propriu zisă, acestea încep îndeosebi la sfârşitul mezozoicului şi se desfăşoară din plin în neozoic. Principalele faze de cutare sunt: austrică, laramică şi savică. O dată cu cutările savice, de la sfârşitul oligocenului, se consumă ultimele eforturi principale de cutare, începând închiderea geosinclinalului alpino-carpato-himalaian.

Geosinclinalul se exondează tot mai mult, încetează depunerea flişului, se transformă practic în orogen. În paralel însa cu exondarea geosinclinalului se extind mult avanfosele, în care se va depune molasă (exemplu: avanfosa din care se vor naşte Subcarpaţii); avanfosele antrenează în mişcarea lor subsidenţa şi o parte din marginile platformelor vecine, cum ar fi cea Moesică, cea Moldovenească şi Dobrogeană, care între timp se exondaseră. Fazele finale ale orogenezei alpino- carpatice au mai mult efect de mişcări pe verticală sau care cutează numai zona marginală, cea a avanfosei. Astfel, în fazele stirică şi moldavică au loc unele distensii locale şi scufundări, în interiorul orogenului în ridicare, formându-se depresiuni intermontane (Transilvania, Panonica) sau depresiuni intramontane (Petrosani, Hateg, etc.). Fazele attica, rhodanica şi valahica cutează zona avanfosei, având repercusiuni şi în depresiunile interne; ele ridică, totodată, în bloc, întregul edificiu alpino-carpato-himalaian, care, numai acum, capătă aspect de lanţ muntos. Ridicările antrenează şi avanfosa, pe care o transformă în lanţ de dealuri subcarpatice, exondează şi marginile platformelor vecine, formând din ele podişuri (Moldova, Dobrogea sudica) sau câmpii (Câmpia Română), iar depresiunile intermontane sau intramontane sunt şi ele scoase de sub ape şi aduse la nivel de podiş sau dealuri (Depresiunea Transilvaniei, Dornelor, etc.), ori de câmpie (Depresiunea Panonică).