Sfere de Influență - Fenomenul Rusesc

INTRODUCERE

O sferă de influență este definită ca fiind “o zonă geografică în care o putere din zonă sau din afara zonei, de regulă o mare putere, bazându-se în primul rând, pe superioritatea forţelor armate şi pe ameninţarea de a le utiliza, şi-a impus dreptul de a interveni în politica internă si externă a statelor din zonă. ”

Enciclopedia Britannica punctează foarte concret, afirmând că termenul este, în prezent utilizat pentru “a desemna sferele de influenţă ale superputerilor, SUA si URSS. Că SUA au drept primă sferă de influenţă America Latina, în timp ce URSS au o revendicare similară cu privire la statele europene vecine”.

Spaţiul care, în prezent, poartă numele de Rusia se caracterizează printr-o istorie de permanent expansionism teritorial, desfăşurat cu metodă, pe baza unei viziuni şi care a avut drept rezultat anexarea în fiecare an din ultimele doua secole, în medie, a unui teritoriu de mărimea Olandei. Expansiunea s-a făcut prin intermediul conflictelor militare care nu au cunoscut întreruperi semnificative. De pildă, între 1700 si 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai în lupte în cadrul a 38 de campanii militare, din care numai doua au fost defensive.

Situaţia geografica a Rusiei este, într-adevar, paradoxală. O mare ţara, care prin forţă militară s-a extins enorm, nu are ieşiri sigure spre oceanul planetar. Suferinţa clasică, “înapoierea oceanică” a Rusiei s-a accentuat dramatic dupa încheierea războiului rece, când a pierdut practic ieşirea la Marea Neagra si importante cai de acces la Marea Baltică, între ea si aceasta mare interpunându-se statele baltice; de aceea sunt autori care vorbesc despre Rusia ca de o “înfundatură continentală”.

Fireşte că Rusia compensează acest dezavantaj cu pozitia privilegiată de a ocupa zona cea mai întinsă si “inima“ Eurasiei. Ea se situează la întretăierea nu numai a unor zone politice, ci a unor mari spaţii culturale. Ţara de dimensiuni continentale, Rusia joacă rolul de adevărat tampon, de “placă turnantă”, iar interesul lumii întregi este ca această placă turnantă să existe şi să funcţioneze. Dar o placa turnantă nu exista şi nu funcţionează doar prin sprijin extern. Fiind într-o asemenea poziţie, Rusia este supusă unor câmpuri de forţe teribile, cărora nu le poate face faţa decât prin coerenţă interna, prin vitalitate proprie. Presiunea exterioară nu poate fi contracarată decât de o presiune interioară, la fel de puternică. Si daca aceasta din urma nu exista, percepţia Rusiei drept “o pradă” poate deveni obsedantă. Restabilirea misiunii geopolitice a Rusiei depinde, în primul rând, de calitatea răspunsului la problema dezvoltării sale interne.

RUSIA KIEVEANĂ – PRIMA RUSIE

Cel mai adesea, istoria Rusiei începe cu Rusia Kieveană, moment într-adevar foarte important în devenirea acestei ţări. Apariţia şi dezvoltarea “Primei Rusii” nu ar fi fost de conceput fără “rolul decisiv” al căii comerciale dintre Marea Baltică si Marea Neagră si care mergea mai departe spre Bizant sau Bagdad, ori chiar “spre greci”. Principalul avantaj al acestei căi comerciale constă în faptul ca transportul se făcea pe apă - utilizând cursul Niprului – şi că istmul dintre Baltică si Marea Neagra, de aproximativ 1000 de km nu cunoaşte obstacole naturale importante. Schimbul intens de mărfuri va contribui la înflorirea a doua mari oraşe pe aceasta ruta comerciala: Novgorodul, la nord, şi Kievul, la sud, situat chiar pe Nipru. La vest se afla Bugul si Nistrul, la est Donul si Volga, iar la nord Dvina si Neva. Rusia Kieveană cuprinde tot acest bazin încadrat de reteaua de râuri amintite, care înlesnesc negoţul, deplasarea şi, într-un sens mai larg, comunicarea cu ţinuturile apropiate. De aceea şi suprafaţa pe care se întindea Rusia Kieveană era considerabilă. În sud, ea mergea pâna la jumătatea distanţei dintre Kiev şi Marea Neagră, la nord vest pâna undeva către Munţii Urali, iar la nord atingea ţărmurile Mării Baltice, ţinutul pe care se afla astăzi Petersburgul. Rusia Kieveană ocupă o buna parte din ceea ce numim astăzi Rusia europeana (deci si regiunea care se va numi mai târziu Moscova). Nu am putea explica aceasta expansiune rapidă în afara existenţei a doua condiţii naturale: stepa uşor de strabătut şi reţeaua de râuri pe care am amintit. Aceste avantaje de ordin geografic au reprezentat, nu peste multă vreme, şi o mare vulnerabilitate. În afara unui obstacol natural semnificativ, invazia mongolă din secolul al XIII-lea s-a abătut cu toată forţa asupra Kievului distrugând un imperiu pe cale de a se naşte.

RUSIA MOSCOVITĂ – A DOUA RUSIE

Nucleul celei de-a doua Rusii, cunoscută şi sub denumirea de Rusia Moscovită, se formează în regiunea marcată la est de fluviul Volga, iar la nord vest de podişul Valdai. La sfârşitul secolului al XV-lea, Moscova devine capitala statului centralizat rus. Începând din secolul al XV-lea asistăm la un proces de expansiune rapidă şi constantă ale cărei momente de vârf sunt atinse în timpul domniilor lui Ivan al III-lea si Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a şi Alexandru I. Rusia Moscovită se bucura din punct de vedere geografic de acelasi amplasament geografic favorabil ca şi Rusia Kieveană. Din zona aceasta izvorăsc Volga, Niprul, Donul, Dvina, Neva.

La începutul secolului al XIX-lea, Rusia atinsese linia care străbătea istmurile ce legau zona Arctică de Marea Baltică, Marea Baltică de Marea Neagră şi, în sfârsit, Marea Neagra de Marea Caspică. Controlul acestor poziţii a reprezentat un obiectiv formulat în termeni strategici: asemenea istmuri reprezintă liniamente mai uşor de aparat în cazul unui atac din afară.