Subcarpații Buzăului

Aşezarea regiunii

Regiunea Subcarpaţilor Buzăului este încadrată între Munţii Bu¬zăului la nord, Câmpia Buzăului la sud, Subcarpaţii Prahovei şi Teleajenului la vest, Subcarpaţii Putnei si Râmnicului la nord-est şi est.

În legătură cu poziţia sa la exteriorul curburii carpatice apar unele caracteristici de bază ale regiunii. Astfel, accentuarea pantei generale a reliefului datorită mişcărilor tectonice valahice — pe lângă structura di¬ferită şi litologia foarte variată pe suprafeţe restrânse — a avut puternice implicaţii în morfologia Subcarpaţilor Curburii, cu urmări în numeroase aspecte ale peisajului fizico-geografic.

Poziţia sa în zona spaţiului îngust dintre Carpaţi şi Dunăre a făcut ca, în trecut, unele popoare migratoare să pătrundă pe văi în această re¬giune bine locuită, unde economia mixtă le oferea variate posibilităţi de trai, ceea ce contribuie la explicarea existenţei a numeroase sate vechi la contactul dealuri-munţi.

Apropierea dintre cotul Carpaţilor şi al Dunării reduce mult dis¬tanţa dintre Transilvania şi porturile dunărene, iar drumurile de pe văile rîurilor care traversează Carpaţii şi Subcarpaţii Curburii înlesnesc legă¬turile dintre regiunile de dincolo de munţi şi cele de dincolo de Dunăre. De aceea, această regiune a constituit, secole de-a rîndul, şi locul de tre¬cere sau de stabilire a oierilor transilvăneni.

Factorul economic evidenţiază avantajele aşezării sale între regiuni cu produse diferite, ceea ce contribuie la crearea şi stimularea schimbu¬rilor îndeosebi pe direcţia nord-vest—sud-est. Acest fapt se reflectă în traversarea ei de către căile de comunicaţie Braşov—Buzău, precum şi prin cele de la sudul ei care leagă Muntenia cu Moldova.

Regiunea Subcarpaţilor Buzăului are o lungime — pe direcţia SV-NE — de peste 50 km şi o lăţime de aproximativ 55 km, înglobând o supra¬faţă de circa 2 750 km2.

Limite

Regiunea Subcarpaţilor Buzăului nu înglobează întregul bazin,sub¬carpatic al Buzăului ; de aceea, limitele acesteia nu se identifică pe tot trăseul lor cu ale bazinului râului.

Limita dinspre munte. Pătrunderea în zona subcarpatică a pintenului montan paleogen Ivăneţu—Văleni către sud-vest şi a depre¬siunii sinclinale miocene Drajna—Nehoiu din zona subcarpatică spre nord-est, creează o zonă de întrepătrundere carpato-subcarpatică, făcînd ca limita nordică să fie neclară.

In sectorul dintre Teleajen şi Buzău, poziţia şi caracterul structural al depresiunii Drajna-—Nehoiu nu lasă nici o îndoială asupra delimitării Subcarpaţilor. Toate lucrările consemnează traseul limitei, care — începînd de pe Teleajen — trece pe la nord de Bătrâni, Starchiojd, Chiojdu şi Cătiaşu. Pe măsura înălţării reliefului însă, a îngustării depresiunii Drajna—Nehoiu (corespunzătoare efilării chiuvetei Drajna) şi a cornpartimentării ei în mici bazinete (Cătiaşu, Nehoiu), limita devine mai puţin clară, iar interpretările încep să difere.

Limita dinspre câmpie este — la vest de râul Buzău -foarte clară, contactul brusc dintre masivul Istriţei (750 m) şi câmpie (120—150 m) fiind marcat de o evidentă ruptură de pantă înregistrată de profilul longitudinal al pâraielor Budureasa, Tohăneanca, Năeanca, Groasei. Deosebirea de peisaj de la nord şi sud de această limită, precum şi între partea de vest şi de est a masivului Dealul Mare, este evidentă pantele sudice ale acestui masiv sunt acoperite de o podgorie, care încetează brusc pe linia de contact morfologic la sudul căreia îşi fac loc ogoarele cîmpiei. La vest de vârful Istriţa, urcarea satelor a împins către creast limita pădurilor, locul lor luîndu-1 viţa de vie şi în mică măsură livezile de pomi fructiferi. La est de acest vîrf, înălţimile mai mari decît în vest şi înaintarea mai redusă a satelor către creastă au făcut ca şi zona viticolă să fie mai îngustă. Contactul dintre podgorie şi ogoare a creat bune condiţii de trai, care se reflectă în existenţa satelor mari, bine gos¬podărite, înşirate pe poalele acestui masiv . La est de valea Buzăului câmpia subcolinară cuaternară cu care se continuă către sud piemontul Blăjanilor (dintre Slănic şi Cîlnău), se prezintă sub forma unui taluz pre¬lung ce coboară în pantă lină şi relativ uniformă, terminîndu-se în tera¬sele de pe stînga Buzăului. Culturile de cereale se îmbină cu cele de viţă de vie şi pomi fructiferi, făcând ca pîlcurile de păduri să se retragă spre nord până dincolo de Soreşti. Adâncimea mare a nivelului freatic (peste 30 m) n-a favorizat aşezarea puţinelor sate pe interfluviile cu direcţie nord-sud, ci a contribuit la coborârea lor pe văi. Aşadar, între Subcarpaţi şi cîmpie există aici un contact morfologic şi biogeografic imprecis, con¬venţional stabilit.

Limita către Subcarpaţii Rîmnicului şi ai Putnei. În dreptul interfluviului Slănic—Cîlnău, regiunea Subcarpaţilor se îngustează brusc (pînă la 8—10 km) datorită îngustării regiunii montane şi mai ales a piemontului Blăjanilor, pe care Slănicul îl străbate în cursul său inferior. Extinderea acestui piemont până la vest de valea Slănicului face ca limita de est a regiunii subcarpatice a Buzăului să fie mai puţin clară. Considerat sub raport geomorfologic, contactul dintre Subcarpaţi şi piemontul Blăjanilor este definit de dealurile care mărginesc spre est depresiunea Pîclele (L. Badea şi Gh. Niculescu, 1964). Dar, pentru că in¬teresează în primul rînd funcţia geografică a acestor dealuri şi unitatea de ansamblu, vom considera ca limită linia cumpenei apelor dintre văile Slănicului şi Cîlnăului, care trece prin vîrfurile Ulmuşor (943 m),Cărătnău (633 m), Licoi (522 m) şi Blăjani (483 m) .

L im ita către Subcarpaţii Teleajenului nu cores¬punde une linii morfologice, întrucât trecerea dintre particularităţile geo¬grafice ale celor două unităţi se face treptat. Îndeosebi modul în care a înaintat eroziunea şi stilul fragmentării reliefului n-au permis individua¬lizarea unor unităţi de relief bine conturate, iar existenţa unor bazinete în lungul afluenţilor secundari şi mai ales a micilor depresiuni de obârşie n-au favorizat adoptarea aceleiaşi limite. Astfel, V. Mihăilescu (1966) extinde către vest Subcarpaţii Buzăului şi ai Cricovului Sărat pînă la valea Teleajenului, dar în cadrul acestora distinge Subcarpaţii Cricovului ca reprezentând o diviziune aparte, cu o evoluţie „oarecum in¬dependentă” de a Subcarpaţilor Buzăului. N. Popp (1971) stabileşte limita dintre Subcarpaţii Buzăului şi ai Teleajenului, pe Bîsca Chiojdului şi Cricovul Sărat.

Relieful bazinului Cricovului prezintă particularităţi deosebite de ale bazinului Buzăului ; de aceea limita vestică a Subcarpaţilor Buzăului trebuie să se suprapună cu cea estică a dealurilor Cricovului Sărat pe cumpăna apelor dintre cele două bazine, care corespunde aproximativ extensiunii vestice a formaţiunilor levantine din cuprinsul depresiunilor Calvini,Cislău şi Nişcov. Această limită ocoleşte pe la vest depresiunea Starchiojd şi dealul Priporului (823 m), traversează dealul Salcia (716 m) şi trece pe la est de depresiunea Sîngerului, pentru a ieşi în câmpia de la nord de Mizil.