Căderea Constantinopolului

“ Mai bine turbanul sultanului decît mitra Papei “ Loukas Notaras – ultimul Megas Doux al Constantinopolului

“ Omenirea trebuie să pună capăt războaielor, altfel războaiele vor pune capăt omenirii.” J. F. Kennedy

“ Să refacem textura Europei, sau a celei mai mari părți a ei, și să-i creăm un edificiu în care ea să traiască în pace, securitate și libertate. Trebuie să clădim un fel de State Unite ale Europei. “ Winston Churchill

Căderea Constantinopolului

De la destinul imperial al omenirii la Europa Unită

Imperiile fascinează. Ca orice lucru care vine din trecut, par încărcate de acea mareție care prezentului îi lipsește. Imperiile îi fascinează, deopotrivă, pe cei care își revendică o istorie petrecută în interiorul frontierelor lor și pe cei care trăiesc, uneori convulsiv, complexul de a le fi fost la margine. Așa cum le rememorează astăzi istoricii, imperiile stau în chiar inima Istoriei; ele au făcut cel mai adesea istoria, iar oamenii lor au scris bună parte din această istorie.

O întreagă pleiadă de istorici consideră căderea Constantinopolului ca fiind evenimentul care a încheiat Evul Mediu şi a început Renaşterea datorită sfîrşitului vechii ierarhii religioase din Europa. Folosirea tactică a tunurilor şi a prafului de puşcă de o manieră care să asigure un avantaj decisiv în confruntările armate a constituit o premieră și a generat bazele noilor doctrine militare. De asemenea, căderea Constantinopolului a tăiat principala legătură comercială pe uscat dintre Europa şi Asia. În consecinţă, un număr tot mai mare de europeni a început să plănuiască din ce în ce mai serios posibilitatea atingerii Asiei pe mare ceea ce în final a dus la descoperirea Lumii Noi.

Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos (arătat pe cer marelui Con¬stantin: In hoc signo vinces) şi aşezat la cumpăna lumilor (între proto-Europa civili¬zaţiei greco-latine şi fabuloasa “Asie a neamurilor”), Bizanţul ortodox şi imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsă¬ri¬tului creştin şi constituind adevărata “piatră unghiulară” a întregului “miracol eu¬ro¬pean”. Constantin Noica ştia bine ce spune cînd afirma că Europa, ca entitate spi¬rituală şi culturală, s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat chiar de către Constantin, împăratul “de-o seamă cu apostolii”, a cărui prezenţă în calen¬da¬rul sfinţeniei creştine rămîne legitimă dincolo de toate arguţiile criticismului istoric al vremurilor noi. Romînii, cu lamura tradiţiei lor politice şi spirituale, aparţin or¬ga¬nic marii comunităţi ortodoxe a “Noii Rome”, iar o autentică renaştere naţională, dacă mai este posibilă una în acest tîrziu de lume, n-ar putea să facă abstracţie de această zestre istorică şi sufletească, păstrată mai ales prin Biserică. “Ei își vor face din săbii pluguri și din săgeți seceri, poporul nu va ridica sabia împotriva poporului și nu vor deprinde războiul niciodată“ . Enunțul biblic a fost reluat constant, atît de demn prin cauza pe care o enunță încît avem astăzi, simbolic, o statuie în curtea sediului Națiunilor Unite reprezentînd transformarea unei săbii în plug.

Dar oare vom reuși să îndeplinim acest deziderat în pofida evidenței pe care ne-o servește statistica ?

14531 de războaie în 5560 de ani de istorie documentară a omenirii

Imperiul Bizantin poate fi definit ca un stat, iniţial, roman pe un substrat multietnic şi multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic şi şi-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel), analizează Imperiul tardiv ca o naţiune elenică, aproape de înţelesul modern al acestui termen, şi văd în el matca Greciei moderne. Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Est) s-a menţinut timp de unsprezece secole aproape numai graţie virtuţilor constituţiei sale imperiale şi ale administraţiei sale. Derivate din instituţiile latine, instituţiile bizantine au evoluat adaptîndu-se mereu unor noi condiţii. Primul mare stat care (asemenea Armeniei, înaintea lui) şi-a fondat existenţa politică pe principii creştine, Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale: Imperiul este o emanaţie a voinţei divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu şi omologul său pe pămînt; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucît are un caracter divin.

Religia creştină a fost o componentă fundamentală a Imperiului Roman de Răsărit (Est). Numai sinteza culturii elenistice şi a religiei creştine cu structura statală romană a permis formarea acelui fenomen istoric care se numeşte Imperiul Bizantin. Încă în sec. III Aurelian adusese din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre şi instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al Imperiului. Acest teism solar a fost religia casei lui Constantin şi a pregătit calea acceptării creştinismului. Sfîntul Imperiu Roman, Sancta Respublica Romana, n-a fost creaţia lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin şi Teodosiu. Odată cu sec. V el devine o adevărată teocraţie, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.