Civilizația celților

Originile si expansiunea

In timp ce mai toate cartile de istorie pun accentual pe ascendentul grec in dezvoltarea culturii si civilizatie europene se neglijeaza faptul ca spatiul european , mai ales apusul, a fost dominat pana spre inceputurile Evului Mediu de o puternica civilizatie mai mult sau mai putin omogena : celtii.

Originari probabil de undeva de dincolo de Rin, dar mai cu seama de pe tarmurile joase ale Marii Nordului acest popor de razboinici sta la baza unuia dintre cel mai mare fenomen demografic din istoria Europei.

Marea invazie celtica, ce incepe probabil in jurul secolului 7 in.Hr. , se extinde în toate di¬recţiile, întâi spre vest, ocupă Renania şi estul Franţei unde înfloreşte civilizaţia de la Tene apoi se întinde spre vest şi sud-vest, zona prin exce¬lenţă a monumentelor megalitice. Acolo, căsătorindu-se cu populaţia ce ridicase dolmenele şi menhirele, celţii s-au impregnat de o religiozitate profundă, necaracteristică nordicilor. In elanul lor, trec de Bidassoa şi se luptă cu ibericii. Nu se mai întâlnesc cu ţărani paşnici şi uşor de dominat ca în văile marilor fluvii occidentale, ci cu o rasă la fel de mândră şi de belicoasă ca a lor. Se întrunesc toate condiţiile pentru un război de exterminare. Acesta însă nu are loc. Cele două popoare se întrepătrund, galii asimilând civilizaţia materială mai avansată a ibericilor şi aceştia adoptând limba invadato¬rilor. Rezultă o naţie solidă, care se va lăsa greu de în¬frânt de către romani.

Invazia celtică a luat şi alte trei direcţii, întâi de-a lungul Dunării cu oprire la sciţi (pe Nipru) şi în Asia Mică, unde douăzeci de mii de războinici s-au con¬stituit într-o confederaţie autonomă de trei «regate», corespunzând celor trei triburi diferite. Aceşti galaţi s-au suprapus peste populaţia autohtonă frigiană, de limbă greacă, fără ca să ne fi parvenit mărturii scrise despre conflicte sau ciocniri. S-a produs, ca şi în Spania, un fel de civilizaţie mixtă, aici greco-celtică, acolo ibero-celtică, ce nu avea să se menţină prea mult după ruptura de trunchiul princi¬pal celtic, înglobaţi în lumea elenistică, galaţii urmau să dispară prin căsătorii mixte şi asimilare lingvistică.

Alt curent migratoar puternic a vizat Sudul, înspre valea râului Po, ducând la întemeierea Galiei cisalpine care a fost timp îndelungat motiv de coşmare pentru romani. Celălalt curent s-a îndreptat spre Nord-Vest în direcţia insulelor Cassiteride, dând naştere Bretaniei şi Irlandei, regiunea de predilecţie a celţilor după dispariţia Celţiei continentale.

In a doua jumatate a sec. 2 i.e.n., numarul asezarilor fortificate se inmultesc, ca efect al concentrarii fortei in mina unor capetenii de mari uniuni tribale, dar si din cauza aparitiei unor grave pericole din afara: migrarea in masa a neamurilor germanice din N Europei si presiunea dinspre S a Republicii romane. Cu toata aceasta situatie, nicaieri in spatiul celtic nu s-a constituit o formatiune statala, regat sau imperiu Celtic, dupa, modelul acelora din lumea mediteraneana si asiatica. Numeroasele razboaie si lupte care vor avea loc de la sfirsitul sec. 2 si in tot cursul sec. I i.e.n. vor decima vitalitatea celtilor in toate teritoriul pe care acestia le-au ocupat. Iberia este treptat alipita Romei. Rind pe rind, puternicele oppida ale boiilor (Stradonice, Zavist), ale vindelicilor (Manching), au fost distruse de valurile cimbrilor si teutonilor iar in Gallia intre 59—52 i.e.n., sistematic cucerite (Avaricum, Gergovia, Alesia) de catre legiunile lui Caesar. La Dunarea mijlocie a aparut un nou pericol, acela al daco-getilor. Prin anii 60 i.e.n., multe asezari intarite ale boiilor, eraviscilor si scordiscilor au fost cucerite si ocupate de getii lui Burebista (Zemplin, Velem St. Vid, Budapesta / Gellert—Taban, Zidovar). Dupa prima expeditie a lui Cezar insula britanica este apoape in totalitate alipita Imperiului cu costul unor campanii sangeroase. Invaziei romane-i urmeaza cea a saxonilor in 449 e.n., apoi cea vikinga in secolul VII e.n. si cea normanda in 1066; in pofida acestora insa, in nordul Scotiei si in Irlanda se pastreaza pana azi mostre de civilizatie si folclor celtic stravechi, presarate insa cu elementele crestine inerente repetatelor invazii.

Galia – celtii continentali

Popoarele galice au ocupat mari teritorii in Europa de Vest, controland teritoritorii de la Oceanul Atlantic pana la Alpi, de la Rin pana la Marea Mediterana. Galii au fost cei care au jefuit Roma in 387 in.Hr. si care mai tarziu au invadat Grecia; de asemenea galii au migrat in Asia Mica formand astfel o cultura independenta, cea a Galatienilor. Prin migratii si invazii succesive s-au raspandit in Spania si mai tarziu au traversat Alpii in Italia , stabilindu-se pe un vast teritoriu la sud de Alpi numit de romani Galia Cisalpina.

Galii erau o societate tribala bazata pe agricultura. Erau condusi de regi, cu ajutorul nobilimii locale , insa acesti regi aveau o autoritate restransa. In cazul unei mari primejdii, cum a fost invazia romana, un singur conducator era ales de o mare adunare galica formata din nobili si regi, insa in ansamblu galii au avut o continuitate etnica in Europa si nu au reprezentat un stat.

Identitatea etnica a galilor era bazata pe clanuri, ce adesea unite formau triburile atat de numeroase, asa cum le descrie Cezar in lucrarea sa „De bello galico”. Indivizii din diversele triburi nu simteau o apartenenta etnica la acea notiune generala de gali, notiune inventata de romani si de greci si care se aplica diverselor triburi din Vestul Europei.

Triburile galice construiau fortarete ce serveau ca centrul politic si militar al regiunii. Aceste centre fortificate si-au luat numele de la triburile pe teritoriul carora erau construite : de exemplu Paris a luat numele de la tribul Parisi iar Chartres de la tribul Carnuti.

Societatea galica, ca orice societate celtica, era divizata in clase. Potrivit scrierilor lu Iulius Cezar, cele 3 clase ale societatii galice erau druides, equites si plebes. Druidul , simbol al cunoasterii si magiei, era pe cea mai inalta treapta o societatii – pastratorii culturii si religiei celtice, initiati in ritualuri magice. Chiar daca cunoasterea druidica era invaluita in mister, acestia fiind singuri considerati demni de ea, se considera ca influenta lor se intinde asupra elementelor naturii dar si asupra societatii. De asemenea druizii aveau puterea excomunicarii – excluderea realmente a in dividului din societate.

Britania

Bretonii nu apar in analele istorie pana pana la expeditia a lui Iuliu Cezar, plecat din nordul Galiei, traverseaza Canalul Manecii insa este impiedicat sa pacifice Britania datorita conditiilor atmosferice neprielnice dar mai ales luptei de gherila pe care a intampinato din parte triburilor bretone. Romanii s-au intors insa in 43 d.Hr. si au initiat o cucerire sistematica a insulei pana cand au ajuns la teriroriile Pictilor, Scotia de astazi. Roma va abandona insa nordul Angliei in 117 d.Hr.

Romanii au descoperit aceeasi societate razboinca celtica ca si in Galia, mici regate coagulate din uniunea unor triburi insa fara o notiune de identitate bretona ca ansamblu, fara o notiune de stat breton. Majoritatea triburilor erau nou venite – sudul Bretaniei fusese cucerit de triburile de Belgi din nordul Galiei. Atunci cand au emigrat spre insula, celtii au impins popoarele indigene spre nord – popoare ce vor deveni stramosii pictilor, o cultura misterioasa ce a dominat Scotia inainte de invazia irlandezilor.