Formarea statului național - Italia

Introducere

Pentru început, aş dori să explic definiţia naţiunii ca un “mit” şi utilizarea

termenului “naţionalism”. Mitul ar putea să reprezinte un set de credinţe şi idei, idealuri şi valori, care sunt condensate într-o imagine simbolică, capabilă să mobilizeze persoane individuale precum şi masele, pentru că stârneşte credinţă, entuziasm, şi acţiune propriu-zisă.

Naţiunea, ca și mitul, este o construcţie simbolică şi în special se datorează apariției

intelectualilor. Chiar dacă poate fi negată existenţa naţiunii, nu se poate nega existenţa

naţionalismului ca una dintre cele mai puternice forţe care a contribuit la modelarea lumii

moderne şi care astăzi continuă să posede o vitalitate extraordinară.

Naţionalismul se referă la orice mişcare culturală şi politică care se bazează pe

mitul naţiunii şi care are ca scop afirmarea superiorității naţiunii. În acest caz, naţiunea înseamnă acea entitate colectivă care capătă formă în organizarea unui stat naţional. Naţionalismul, ca și în

cazul patriotismului naţional, este în esenţă un fenomen modern al cărui principal scop este de a integra masele într-un stat-naţiune, considerat drept cea mai înaltă formă de organizare din lumea modernă.

Naţionalismul italian în secolul XX prevede numeroase elemente care verifică

valabilitatea opiniei anterioare. De exemplu, dintr-un concept comun de naţiune, au evoluat felurite soiuri de naţionalism, care au oferit soluţii contrastante şi opuse la problema identităţii

naţionale şi a relaţiei între cetăţean şi stat-naţiune.

Nucleul originar al naţionalismului italian a apărut la începutul lui 1800 ca urmare a influenţei Revoluţiei Franceze. În timpul Risorgimento-ului, mişcarea naţionalistă a fost fost produsă de un număr mic de intelectuali care a vrut să modernizeze societatea italiană, după secole de înapoiere şi servitute, pentru a promova trezirea poporului naţional italian şi a

condus o Italie unită şi independentă la acelaşi nivel cu cele mai avansate state-naţiuni europene. Acești intelectuali au luat Franţa şi Anglia drept modele exemplare ale modernităţii

politice şi culturale.

Crearea statului naţional italian a fost strâns legată de afirmarea de libertate şi independenţă a tuturor naţiunilor, pe baza principiului de autodeterminare.

Pasquale Stanislao Mancini, un jurist şi mai târziu ministru, a fost primul teoretician al principiului de naţionalitate, afirmarea dreptului fiecărei naţiuni de a avea un stat independent şi suveran.

Nașterea naționalismului Italian

Unitatea italiană a devenit o problemă de discuţie serioasă în rândul elitelor sociale prin

anii 1840, mai ales după evenimentele de la 1848. Istoria perioadei 1814-1860 poate fi

considerată ca o perioadă în care italienii au cunoscut o redeşteptare naţională şi au decis să

își facă propria lor istorie.

Prăbuşirea Imperiului napoleonian este acceptată destul de des de către istorici ca punctul de plecare al redeșteptării din Italia; în anii următori, de la începutul perioadei de restaurare până la momentul de unificare, aproape o jumătate de secol mai târziu, Italia a

experimentat un presupus proces de maturarizare.

Giuseppe Mazzini, Camillo di Cavour, Giuseppe Garibaldi, Massimo D'Azeglio, Carlo

Cattaneo şi alţi eroi din panteonul Renasterii, conduși de dragostea lor pentru Italia şi dorinţa de

unitate şi independenţă, au asigurat mult aşteptata reîntregire a Italiei.

Formarea statului si a societății civile

În martie 1814, Franţa a fost învinsă de Marea Alianță (Austria, Rusia, Prusia şi Marea Britanie), după care Napoleon și-a găsit adăpostul încă o dată în Italia, deşi acum prizonier pe insula Elba.

Congresul de la Viena a instituit în locul așa-numitei “balanţe de putere " un sistem care a

funcţionat împotriva oricărei încercări a vreunei Mari Puteri de a-și revendica supremația în Europa, şi care a fost, în general, un succes în reglementarea relaţiilor în rândul acestor puteri

până în iulie 1914. Congresul a demonstrat, de asemenea, modul în care statele italiene au fost percepute ca simpli pioni. Dinastia Savoy a domnit din nou peste Piemont şi Sardinia, dar acum a preluat, de asemenea, Liguria. Regatul Italiei a fost destrămat, în timp ce Austria habsburgică a

recuperat Veneţia şi Lombardia. Marele Duce Ferdinand al III-lea s-a întors la Toscana, care încorporase Elba după abandonarea sa de către Napoleon şi Ducatul de Lucca în 1817.

Dintre statele mai mici, doar Parma, Modena şi Republica San Marino au supravieţuit. Statele Papale au fost restaurate, în timp ce burbonii s-au întors de la Palermo la Napoli, care se înțeleseră cu sicilienii. Tărâmul a fost redenumit Regatul celor două

Sicilii.