Inchiziția Spaniolă

Juan Antonio Llorente, inchizitor pocăit, a ţinut neapărat sa releve puternica opozitie pe care instalarea Inchiziţiei a generat-o în toate regatele Spaniei, unde a introdus o procedură complet opusă dreptului medieval. Strânsele legături dintre înalta societate castiliană sau aragoneză şi familiile de origine evreiască au întărit această opoziţie, iar Juan Antonio Llorente a insistat foarte mult asupra rezistenţei ce s-a manifestat în regatul Aragonului: “Noii convertiţi din rândurile evreilor începuseră să se neliniştească şi chiar să se răzvrătească; dar nu numai ei, ci şi numeroşi cavaleri şi persoane importante care declarau că acest fel de a proceda era contrat libertăţilor regatului .” Această opoziţie s-a situat net în planul politicii. Or, politica constată a lui Ferdinand Catolicul a fost aceea de a susţine de deplin Inchiziţia împotriva voinţei supuşilor şi a papei.

Pentru Regii Catolici, Inchiziţia a fost cea mai buna armă împotriva fueros, adică agentul cel mai eficace al absolutismului.

Însă poziţia lui Ferdinand Catolicul a fost perpetuată de toţi suveranii spanioli până la Carol al III-lea. Adversarii Inchiziţiei şi-au pus mari speranţe în prinţul Filip cel Frumos, soţul Juanei la Loca (Ioanei Nebuna), dar acesta a murit prematur. Moartea Regelui Catolic în 1516, venirea la tron a lui Carol I, numit mai târziu Carol Quintul) şi Cortesurile din Valladolid din 1518 au prilejuit o manifestare foarte puternică de opoziţie a reprezentaţilor legali ai regatului faţă de Sfântul Oficiu; cancelarul Jean le Sauvage alcătuise chiar o pragmatică care reforma profund Inchiziţia şi în mod deosebit procedura ei, abolind secretul şi inaptitudinea, astfel încât urmaşii celor condamnaţi să nu fie stigmatizaţi. Textul pragmaticii obţinuse adeziunea universităţilor, marilor colegii şi experţilor consultanţi. Moartea lui Jean le Sauvage, influenţa lui Adriaan de Utrecht, perceptorul lui Carol şi Inchizitor general, l-au determinat pe tânărul rege să suspende, în 1519, publicarea pragmaticii, în ciuda presiunilor Cortesurilor din Zaragoza. Pe acest fundal a survenit răscoala comunidades. Regele descoperise deja utilitatea instituţiei pentru scopurile lui politice.

Filip al II-lea şi succesorii lui nu au încetat să întărească autoritatea Sfântului Oficiu, a cărui eficacitate le-a servit. După stingerea dinastiei Habsburgilor, Filip al V-lea, venit recent din Franţa, a refuzat prima oară să asiste la un autodafe, dar a declarat că este convins de faptul că: ”Inchiziţia este un auxiliar mult prea necesar supremaţiei regale pentru a nu fi ocrotită de Coroană.” Evident, luminiştii au contestat Inchiziţia, dar legătura tribunalului cu concepţia absolutistă a puterii s-a menţinut.

După 1520, Inchiziţia a putut, intr-adevăr, să servească concret absolutismului regal şi, într-o accepţie mai largă, interesele monarhiei.

Se pare că prima intervenţie importantă a Sfântului Oficiu a avut loc în 1527, odată cu epidemia de vrăjitorie care s-a declanşat in Navarra. Inchizitorii au parcurs atunci ţinuturi întregi şi au pornit vânătoarea în special împotriva vrăjitorilor care se identificau cu partida navarreză, ostilă unirii regatului cu Castilia şi Aragon, fiind un eveniment recent care a început în 1512.

În deceniul al optulea al secolului al XVI-lea, reprimarea musulmanilor convertiţi se amplificase considerabil la Zaragoza şi Valencia, iar în regatul Granada era aceeaşi situaţie, regat care nu fusese curăţat de moriscos.

Această înăsprire a represiunii a fost datorată perioadei de vârf a politicii mediteraneene a lui Filip al II-lea îndreptată împotriva turcilor şi barbarilor. Exista o concertare între această politică şi activitatea Sfântului Oficiu care i-a persecutat pe moriscos pentru a evita o aliere a acestora cu musulmanii din exterior. Se ştia că pericolul unei debarcări turceşti a planat multă vreme asupra Spaniei moderne şi că raidurile barbarilor nu au constituit o ameninţare imaginară.

Fenomenul s-a repetat întocmai în anii 1609-1614 în momentul expulzării. Nu toţi moriscos au fost expediaţi cu uşurinţă de partea cealaltă a Mediteranei, iar Inchiziţia a desfăşurat atunci o amplă vânătoare a lor. La Zaragoza, numeroşi moriscos persecutaţi şi-au exprimat fără ocol speranţa de revanşă, un fel de mesianism musulman de la care aşteptau restabilirea islamului în peninsulă şi înrobirea asupritorilor lor creştini. Iar Inchiziţia a pedepsit în egală măsură delictul politic de rebeliune sau dizidenţă, posesia clandestină de arme sau cai cumpăraţi de la călătorii francezi, cât şi delictul religios de apostazie.

La Sevilla situaţia a fost diferită, deoarece moriscos erau mai puţin numeroşi. Dar Inchiziţia a urmărit şi judecat numeroşi moriscos care reveniseră ilegal din Africa de Nord şi care erau, în general renegaţi: 16 în 1610, 17 în 1611, 26 în 1612. Aceştia din urmă s-au prezentat singuri după ce s-au întors din Berberia, au fost, de altfel, absolviţi ad cautelam, ceea ce pare să indice că era vorba de morisos care au devenit într-adevăr creştini şi nu au putut să se adapteze vieţii din Africa de Nord.

Cel mai cunoscut episod din activitatea politică a Inchiziţiei a fost afacerea Antonio Perez. Acesta a fost protejatul prinţului de Eboli. Ruy Gomez, a devenit în 1571 secretar de stat, iar, după moartea protectorului său, consilierul preferat al regelui Filip al II-lea care nu mai adopta nici o decizie importantă fără să nu-l consulte; Perez a dobândit o situaţie excepţională în monarhie şi a reuşit să acumuleze o importantă avere, devenind şi amantul prinţesei de Eboli după ce aceasta rămăsese văduvă. Îmbătat de succese, Antonio Perez a început să uneltească, urmărind, în special, să năruie creditul de care se bucurau în ochii lui Filip al II-lea fratele lui vitreg, celebrul Juan de Austria, învingătorul de la Lepanto, aflat în Flandra, şi secretarul acestuia, Juan de Escobedo. Juan de Austria a intuit pericolul şi l-a trimis pe Escobedo în Spania pentru a constata cum stau lucrurile şi a restabili adevărul. Antonio Perez i-a sugerat regelui că Escobedo este răspunzător pentru neinspiratele (după părerea lui) iniţiative ale lui don Juan în Flandra şi a reuşit să-l convingă că emisarul trebuie să dispară. Filip al II-lea i-a dat lui Antonio Perez mână liberă, iar acesta, cu ajutorul unor ucigaşi plătiţi, l-a asasinat pe Escobedo la 31 martie 1578. Opinia publică nu s-a lăsat înşelată, iar familia victimei, sprijinită de cel de-al doilea secretar de stat, Mateo Vasquez, a cerut să se facă dreptate. Între timp don Juan a murit în Flandra şi arhiva lui a fost trimisă în Spania. Examinând-o, Filip al II-lea a constatat că don Juan şi Escobedo îi fusese într-adevăr loiali şi că Perez îl înselase.