Istoria și semnificația veșmintelor liturgice ortodoxe

Semnificatia vesmintelor liturgice.

Prin vesminte liturgice intelegem imbracamintea specifica pe care o intrebuintaeza membri clerului in timpul savrsirii sfintelor slujbe ale cultului divin public ortodox.

Cu prvire la originea si vechimea vesmintelor liturgice in biserica crestina, exista mai multe pareri. Unii cred ca au originea in epoca apostolica, fiind o contiunuare a vesmintelor din cultul Vechiului Testament, pe care le purtau arhierei, preotii si levitii in serviciul Cortului Marturiei si apoi al templului, potrivit oranduielilor prescrise de Dumnezeu prin Moise (Iasirea XXVIII, 1-43; XXXIX, 1-31; Levitic VIII 7-9, 30. Nu toate vesmintele cultului Vechiului Testament au trecut in cultul crestin cu formele si denumireile lor de la aceea vreme, totusi biserica s-a inspirat, intr-o orecare masura, din Cltul Legii Vechi.

Cea de-a doua parere cauta originea vesmintelor liturgice din Biserica Veche in imbracamintea civila din lumea greco-romana, in cadrul careia a aparut si s-a intins crestnismul. Potrivit acestei pareri, cei dintai clerici crestini savarseau diferite acte de cult cu haine obisnuite; abia mai tarziu s-a luat obiceiul de a se imbraca in vesminte speciale de culore alba, care se deosebeau de cele folosite zilnic.

Cele dintai documente sigure despre intrtebuintarea unor vesminte speciale pentru cultul divin provin din secoloul al treilea. In picturile din catacombe se infatiseza crestini rugandu-se care aveau pe cap si pe umere un fel de acopermant ca un stergar lat si lung; din acesta ar fi deviat orarul folosit de dicaoni ceva mai tarziu. In vecaul al IV-lea marturuile despre folosirea unor vesminte pentru cult devin mai numeroase, dovedind ca erau deja in uz vesmintele liturgice principale, folosite si azi. Astfel, in cuvantul tinut de el la sfintirea bisericii din Tir, episcopul Eusebiu al Cezareei, zicea ca preoti carora se adresa erau inbracati in tunica, impodobiti cu coroana si cu haina sacerdotala.

Istoricul Sozomen ne spune ca vrasmasii Sfantului Ioan Gura de Aur, dupa ce acesta fusese depus din scaun, au intrat in noaptea de Pasti in biserica si au maltratat pe preoti si pe dicanoni, desi acestia erau imbracati invesminte sacerdotale. Sfantului Ioan Gura de Aur cerea ca la moarte sa fie imbraca in vesminte sacerdotale albe, iar hainele lui de toate zilele sa fie daruite saracilor.

Episcopul Teodoret al Cirului spune ca imparatul Constantin ce Mare a cumparat vesminte scumpe pentru biseruca zidita de el in Ierusalim si a impus episcopului Macarie sa le poarte la sarbatoarea Botezului Domnului.

Pe temeiu unor astfel de marturii, ptem conchide ca, in primele secoloe, preoti crestini oficiau nu numai in hainele lor obisnuite, erau haine de sarbatoare, de obicei de culoare alba. De la o vreme acestea erau folosite numai pentru actele de cult, dar ele pastraza forma si culoarea hainelor de uz zilnic. Ele se distingeau de hainele din viata de toate zilele prin aceea ca ua incepu de timpuriu sa fie ornate cu senul Sfintei Cruci. La vesmintele acestea s-au adaugat, cu timpul, si altele, de care s-a simtit nevoia, o data ce vesmintele liturgice devin din ce in ce mai necesare, mai nmeroase si mia luxoase, pentru a atrage, prin splendoarea cultului pe cei inca neconvertiti la crestinism.

Culoare vesmintelor liturgice.

La inceput (pana in secoloele V-VI) erau albe simbolozand puritatea si sfintenia slujitorilor totodata si cinstea cu care rau investiti, precum si bucuria resimtita de ei pentru aceasta. Abia dupa secolul VI s-au adoptat si alte culori: cea rosie folosita pentru sarbatorile sfintilor martiri, simbolozand sangele vrasat de Mantuitorau si de sfinti Sai pentru credinta, si cea neagra pentru zilele de post si evenimentele funebre.

Vesmintele Dicaonesti.

Sunt in numar de trei: Stiharul, Orarul si Manecutele.

Stiharul. Este un vesmant lung, cu maeci largi, care acopera tot corpul. Denumirea provine de la sirurile de purpura, numite stihuri, cu care este impodobit.

O haina exteriora lunga purtau si greco-romanii, Sfinti Apostoli si primi crestini, chiar si femeile, ea se numea tunica sau manta. A fost purtata in aceste conditii (vesmant de uz zilnic) pana in secolul IV, apoi inceteaza a mai fi purtat devenind un vesmant exclusiv liturgic. In general stiharul liturgic este privit ca o continuarea tunicii lungi pana la gleze, numita tunica linea sau talaris, pe care o purtau preoti legi vechi. La inceput se facea, de obocei, ca si in Vechiul Testament, din stofa de lana de culoare deschisa, mai ales alba, pentrua simbloiza curatia crestinilor. Din acest motiv la latini acest vesmant se numea tunica alba sau alba, denumire ramasa pana azi in uz cu toate ca, de-a lungul timpului, s-au intrebuintat si alte culori.

Astazi stiharul diaconesc se deodsebeste de celalalte prin culoare si prin forma mancilor, el ramnand la diconi vesmant exterior, pe cand la preoti si la arhierei a devenit vesmant interior, fiind acoperit de alte vesminte, intrate mai tarziu in uz. El este confectionat din stofa mai ales de culoare alba (aceeasi stofa din care se confectioneaza si felonul preotesc), simbolizand curatenia spiritula a persoanelor care porta acest vesmant, inrucat in timlul Sfintei Liturghii diaconi inchipuie pe sfinti ingeri.

Diconul imbraca stiharul si orarul la toate serviciile divine la care ia parte, iar la Sfanta Liturghie inbraca si manecutele. El cere mai intai binecuvantare pentru toate vesmintele, apoi saruata stiharul (pe locul din spate, unde este crucea), in semn de respect, si il imbraca, rostind formula: „Bucura-se-va sufletul meu intru Domnul, ca m-a imbracat cu vesmantul mantuirii si cu haina veseliei m-a impodobit; ca unui mire mi-a pus cununa si ca pe o mireasa ma-a impodobit cu podoaba”