Fișă de țară Norvegia

1. Formarea şi evoluţia statului:

Teritoriul Norvegiei este locuit din antichitate de triburi germanice. Micile regate feudale se unesc, în 872, sub regele Harald I Hårfagar (860-933). În secolele IX – XI, vikingii întreprind expediţii care-i poartă din Norvegia pe coastele Islandei, Groenlandei, Americii de Nord şi Mediteranei. La începutul secolului XI este adoptat creştinismul, iar în prima jumătate a secolului XVI are loc reforma. În 1262, Norvegia îşi extinde dominaţia asupra Islandei. La stingerea dinastiei întemeiate de Harald I Hårfagar, regele Suediei, Magnus Eriksson, devine şi suveran al Norvegiei (1319-1371). În urma unei alianţe dinastice, între 1380 şi 1814, Norvegia rămâne legată de Danemarca printr-o uniune personală. Împreună cu Islanda, Suedia şi Finlanda, Norvegia face parte, între 1397 şi 1523, din Uniunea de la Kalmar al cărei hegemon este Danemarca. Cedată de Danemarca, Suediei, prin pacea de la Kiel (1814), Norvegia obţine un statut autonom (20 octombrie 1814), rămânând legată de Suedia numai prin acelaşi monarh. La 7 iunie 1905, uniunea personală este denunţată, iar Norvegia se proclamă stat independent. În primul război mondial, Norvegia este neutră, iar în cursul celui de al II-lea război mondial este ocupată de trupele Germaniei naziste (1940-1945). În 1920, Liga Naţiunilor acorda insulele Spitzbergen, Norvegiei.

Din 1945 până în 1961, Partidul Laburist a deţinut o majoritate absolută în parlament. Guvernul, condus de prim ministrul Einar Gerhardsen, a pus în practică un program bazat pe ideile economice ale lui Keynes, punând accent pe industrializare finanţată, cooperare între sindicatele din comerţ şi organizaţiile angajatorilor. Multe dintre măsurile statului de controlare a economiei, impuse pe durata războiului, au continuat, cu toate că raţionalizarea produselor lactate s-a anulat, în 1949. Cu toate acestea, controlul preţurilor şi raţionalizarea caselor şi maşinilor a continuat până în 1960.

Alianţa cu Marea Britanie şi SUA de pe vremea războiului a fost continuată în perioada postbelică. Deşi aveau ca scop implementarea unei economii socialiste, Partidul Laburist s-a distanţat treptat de comunişti (în special, după ce Uniunea Sovietică a preluat controlul asupra Cehoslovaciei, în 1948), şi a întărit legăturile cu SUA în domeniul politicii externe şi de apărare. Norvegia a beneficiat de Planul Marshall începând cu 1947.

În anii ‘75, atât procentajul, cât şi numărul absolut al muncitorilor industriali a ajuns la apogeu. De atunci, industriile care aveau nevoie de forţă de muncă masivă şi de servicii precum producţia în masă în fabrici şi transportul naval, au ajuns să depindă de alte ţări. În 1969, Philips Petroleum a descoperit resurse de ţiţei în Câmpia Ekofisk. În 1973, guvernul a fondat compania de petrol controlată de stat, Statoil. Producţia de petrol nu a constituit un venit net înainte de 1980, din cauza investiţiilor majore care au fost necesare în industria de petrol.

În 1981, un guvern al conservatorilor condus de Kåre Willoch i-a înlocuit pe laburişti, încercând să stimuleze economia prin reduceri de taxe, liberalizarea economiei, deregularizarea pieţelor şi măsuri de reducere a inflaţiei (13,6% în 1981).

Prima femeie care a ajuns prim ministru al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland (Partidul Laburist), a continuat multe dintre reformele conservatorilor, susţinând, însă, şi temele tradiţionale ale laburiştilor, precum securitatea socială, ecologismul şi egalitatea sexelor. Spre sfârşitul anilor 1990, Norvegia îşi plătise datoria externă şi începuse să acumuleze un fond bugetar suveran. De atunci, una dintre problemele importante dezbătute în politică a fost modul în care se cheltuiesc veniturile provenite din petrol.

Norvegia este membru fondator al ONU (1945), NATO (refuzând, însă, amplasarea bazelor străine pe teritoriul său) şi Asociaţiei Europene a Liberului Schimb/AELS (1959). Poporul norvegian a respins la limită aderarea Norvegiei la CEE, respectiv la UE, prin referendum-urile, organizate în 26 septembrie 1972 şi 28 noiembrie 1994.

Situaţia politică internă: Actualul suveran este Harald V de Schleswig-Holstein, (înscăunat în 1991). Funcţiile acestuia sunt, în mare parte, ceremoniale, puterea executivă fiind exercitată de Consiliul de Stat (numit şi Consiliul de Coroană, format din primul ministru şi cabinetul său) în numele Regelui.

La guvernare se află o coaliţie formată din: Partidul Muncii, Partidul Socialist de Stânga şi Partidul de Centru. În opoziţie: Partidul Progresului, Partidul Conservator, Partidul Creştin-Democrat şi Partidul Liberal.

Guvernul este condus de Jens Stoltenberg (din octombrie 2005), membru al Partidului Muncii. Ministrul afacerilor externe este Jonas Gahr Støre (din 2005), membru al Partidului Muncii.

Ultimele alegeri legislative: au avut loc în data de 14 septembrie 2009; următorul scrutin general se va desfăşura în septembrie 2013.

2. Coordonate fizico-geografice

2.1. suprafaţa ţării: 385.155 km².

2.2. structura administrativ-teritorială: Regatul Norvegiei se compune din partea continentală a Peninsulei Scandinave, precum şi din Arhipeleagul Svalbard şi Insula Jan Mayen, în zona Arctica. Ţara are trei domenii în administrare, în Antartica: Pământul Reginei Maud, Insula Petru I şi Insula Bouvet, care nu fac parte din regat. Teritoriul Norvegiei este împărţit în 19 unităţi administrativ-teritoriale, numite fylker: Oslo, Akershus, Østfold, Hedmark, Oppland, Buskerud, Vestfold, Aust-Agder, Finnmark, Hordaland, Møre og Romsdal, Nordland, Nord-Trøndelag, Rogaland, Sogn og Fjordane, Sør-Trøndelag, Telemark, Troms, Vest-Agder.

2.3. clima: temperată oceanică, relativ blândă.

2.4. resurse naturale şi energetice: petrol, gaz natural, fier, cupru, plumb, zinc, titan, molibden, pirita, nichel,cherestea, hidroelectrice.

3. Infrastructura existentă

3.1.infrastructura rutieră: 92.946 km

3.2.infrastructura feroviară: 4.114 km

3.3.infrastructura aeriană: 98 de aeroporturi (2010)

3.4.infrastructura navală:1.577 km (2009)