Discursul Media - Analiza unui Format de Televiziune

“ Realitatea lasă multe în seama imaginației. “

John Lennon

Televiuziunea între realitate şi ficţiune

Televiziunea poate fi definită ca un ansamblu de principii, metode și tehnici utilizate pentru transmiterea electrică pe un canal de comunicație a imaginilor în mișcare. Ca și radioul, televiziunea este este o invenție a perioadei interbelice, deși primele principii au început să se studieze din secolul al XIX-lea. Au trecut mai mult de șaizeci de ani de când, pe un ecran sferic, apărea prima imagine a unei prezentatoare. Televiziunii îi vor trebui mai puțin de zece ani pentru a evolua de la faza încercărilor de laborator la un început de realitate industrială.

Astăzi, televiziunea reprezintă unul dinte elementele centrale ale vieţii umane, pătrunzând în fiecare colţ al lumii. Putem vorbi astfel despre o epocă a televiziunii, care a determinat modificări extraordinare la nivel de conştiinţă şi “realitate”.

Aşadar, lumea a fost împărţită în două categorii de oameni, cei care se uită la televizor şi cei care nu se uită si s-a introdus un nou set de forme ale existenţei, care nu mai face diferenţa netă dintre authentic şi fals.(Constantinescu M., 2001, p.52).

De-a lungul timpului, televiuziunea a reuşit să schimbe legăturile dintre individ şi mediul înconjurător , percepând totul în termenii televiziunii, trăind cu referinţă la ea.

Mihaela Constantinescu (2001) înlocuieşte sintagma lui Descartes “ Gândesc, deci exist!”, cu sintagma “Sunt văzut, deci exist!”, lumea reală fiind astfel validată de cea de pe micul ecran.

La începutul anillor 90, Umberto Eco ne vorbea despre două noi noţiuni “paleo” şi “neoteleviziunea”, stabilind cu ajutorul acestora două vârste ale televiziunii, prima făcând o distincţie exactă între realitate şi ficţiune, iar cea de-a doua făcând un amestec între cele două planuri. Francois Jost stabileşte trei perioade ale evoluţiei micului ecran, prima aparţine perioadei anilor 50-60 când se încerca o identificare între telespectator şi cetăţeanul reprezentat de actorii de la televizor; a doua etapă este repezentată de colajul dintre realitate şi ficţiune, presărat de virtuţi pedagogice siludice, şi cea de-a treia etapă debutează cu punerea în scenă a oamenilor obişnuiţi.

Această evoluţie a televiziunii este rezultatul cererii publicului care îşi doreşte să trăiască celebritatea şi să urmărească “o televiziune ca în filme “ (Zeca – Buzura D., 2007), lucru care determină audiovizualul să fabric realul, să pună preţ pe autoidentificare, emotivitate, excepţional, senzaţional şi interactivitate. Publicul are o puterea incomensurabilă, care poate să ucidă sau să afirme televiziuna, el este cel care dictează noile tendinţe. Umberto Eco ne vorbeşte despre această putere a publicului şi despre faptul că televiziunea, pentru a face faţă acestei puteri, încearcă să menţină atenţia publicului prin identificarea cu cotidianul, prin proximitate, spunându-i : “ Sunt aici, sunt eu şi sunt tu”. G. Miller vorbeşte de o televiziune pulsională, de acţiune . Astfel, vechea televiziune a anilor 50, care îşi propunea să fie o putere moralizatoare, formatoare, devine, astăzi, o substitutivă, nevoită să se compună din biografiile celor care o privesc.

Noua televiziune şi-a creat, astfel, noi formate care se supun principiilor enumerate mai sus : talk-show-ul, reality show-ul , panel show-ul, docudrama, psiho-show-ul, tavel&living. În cadrul acestor formate, toate sferele vieţii, începând de la politică şi până la viaţa particulară a omului, devin subiecte de tratat.

Reality show-ul

Reality show-ul a devenit un fenomen acut şi o veritabilă grilă de lectură a tuturor celorlalte formate de aceeaşi generaţie. Poate fi definit ca un gen de televiziune care prezintă situaţii dramatice sau umoristice, desprinse din viaţa reală şi ai cărui personaje sunt oamenii obişnuiţi şi actori profesionişti. Ignatio Ramonet descrie reality show-ul ca fiind „un format de criză”, care este indiciul clar al unei noi erape din instoria televiziunii : „postteleviziunea”. „Recompensa simbolică pe care o oferă această nouă vârstă a ecranului telespectatorului nu mai este simpla satisfacţie personală, narcisistă, de a fi trecut pe la televiziune, într-un gen unic, efemer, ci de a deveni personajul unei poveşti. (Ramonet I., 2001)