Influențaă temperaturii asupra poluării la MAI

1. Legi şi reglementări

Automobilul constituie una din principalele surse de poluare ale mediului înconjurător, contribuţia la poluarea globală fiind cuprinsă între 20 şi 45% în ţările industrializate.

În aceste condiţii se impune ca emisiile poluante ale autovehiculelor să fie reglementate prin norme naţionale şi internaţionale.

Prima reglementare a apărut în legea din 3 februarie 1910 din Germania care stipula că vehiculele trebuie să fie sigure şi să fie construite în aşa fel încât să nu provoace nici o daună publicului prin fum sau miros.

În Statele Unite prima reglementare a fost elaborată în anul 1958 în California şi prevedea eliminarea emisiilor gazelor de carter prin care se limitau emisiile de HC şi CO. Primele standarde federale în S.U.A. au fost Clean Air Act care se aplica modelelor autovehiculelor începând din 1968 şi care a fost publicat în Registrul Federal în anul 1966. Valorile acestor standarde erau cele aplicate în California în 1960.

Aceste standarde au fost amendate succesiv în 1968, 1970 şi s-a trecut de la valori ale concentraţiei poluanţilor la valori masice ale acestora. Aceste valori exprimau masa emisă pe unitatea de distanţă într-un ciclu impus de conducere.

Metoda eşantionului de volum constant (Constant Volume Sample – CVS) constă în acumularea emisiilor corespunzătoare ciclului test.

În Europa, în anul 1961 un comitet franco-german a luat în studiu posibilităţile de reducere a emisiilor de CO şi HC nearse. În Franţa emisiile de fum au fost reglementate în 1963, emisiile de gaze de carter în 1964, emisiile de CO2 la relanti în 1969. Datorită faptului că oraşele europene prezintă condiţii de trafic mult diferite de oraşele americane s-a utilizat un ciclu de test care a avut la bază condiţiile de trafic din Paris. Mai mult, în Europa există o mare varietate de automobile ca mărime şi motorizare, motiv pentru care valorile impuse au fost ajustate în funcţie de greutatea automobilului.

În Japonia, primele măsuri de limitare a emisiilor de CO au apărut în 1966 şi au fost extinse la emisiile de HC şi NOx în 1973. Standardele japoneze implică atât limitele concentraţiei de substanţe poluante cât şi limitele masice ale acestora în cadrul unor cicluri test specifice Japoniei.

O serie de ţări au conlucrat la elaborarea unor standarde privind poluarea autovehiculelor în cadrul Comisiei Economice Europene (EEC).

La ora actuală se constată că există un consens internaţional în ceea ce priveşte scăderea nivelului de noxe emis de autovehicule, precum şi realizarea unei distincţii pe categorii de autovehicule (autoturisme, autocamioane, autobuze, motociclete, etc.).

1.1 Proceduri de testare

1.1.1. Procedurile de testare a poluanţilor în S.U.A.

1.1.1.1 Ciclul de testare californian

Acest ciclu a fost iniţiat în anul 1968 şi constă din 7 secvenţe identice separate între ele prin intervale de mers la relanti (fig. 1.1). Durata totală a ciclului era de 16 min. şi 19 s, iar viteza medie de 30 km/h. Ciclul era început cu o pornire la rece după o menţinere la temperatura mediului ambiant timp de 12 ore. Acest ciclu a fost abandonat în anul 1972.

Fig. 1.1 Ciclul de încercare californian (1968 –1972).

1.1.1.2 Ciclul FTP 72

Ciclul FTP (Federal Test Procedure) este cunoscut şi sub denumirea de UDDS (Urban Dynamometer Driving Schedule) şi simulează un circuit urban cu o lungime de 12,07 km, într-o zonă cu stopuri frecvente (fig. 1.2). Viteza medie de parcurgere a ciclului este de 31,5 km/h, într-o gamă de viteze de la 0 la 91,2 km/h.

Prima fază a ciclului este de 505 s (aproximativ 5,78 km) parcursă cu viteza medie de 41,2 km/h iar faza a doua este de 867 s. Prima fază este începută cu o pornire la rece după o staţionare a automobilului la temperatura de 20°C. Cele două faze sunt separate de o oprire a motorului de 10 min. În ciclu, 17,8% din timp (22 min. 52 s) este alocat mersului în gol ce corespunde aşteptărilor la stop.