Ancheta privind evoluția Leptospirozei ca zoonoză în Europa și România în intervalul 2012-2022

Capitolul 1. SCURTĂ DESCRIERE A BOLII LUATĂ ÎN STUDIU

1.1. Definiție, importanță, etiologie

Leptospiroza este o boală infecțioasă acuta din grupul zooantroponozelor, determinată de microorganisme spirochetomorfe încadrate în genul Leptospira, atât la oameni, cât și la animale, și se manifestă clinic prin simptome de intoxicație pronunțate, febră, cefalee, dureri musculare, afectarea rinichilor, ficatului, sistemului nervos și a celui cardiovascular, și prin apariția icterului și sindromului hemoragic la o parte din bolnavi.

Deși este cunoscută de foarte mult timp, leptospiroza a fost descrisă ca entitate morbidă, inițial la om în anul 1886 de către Weil, și concomitent în Rusia de către Vasiliev, ceea ce a făcut ca afecțiunea să poarte numele de „Boala Weil-Vasiliev”. (după Perianu T.,2012)

Natura agentului cauzal este descoperită în Japonia de către Inada si col. (1915), care numesc germenul „Spirocheta icterohaemorrhagiae”, iar mai târziu, aceste spirochete sunt numite de catre Noguchi „Leptospira”. (după Perianu T., 2012)

Leptospiroza este o boală larg răspândită în toate zonele globului, și prezintă importanță economică ca urmare a mortalității ridicate, a avorturilor la animale gestante și a confiscării de necesitate datorită aspectului icteric al cărnii și al organelor.

Leptospira are și importanță sanitară deosebită, fiind transmisibila la om, unele serotipuri determinând boli grave, și constituie un factor de risc profesional pentru cei care muncesc în industria de creștere intensivă a bovinelor și a porcinelor, sau pentru cei care lucrează în zone calde și umede, cu condiții sanitare precare. (după S.R. Palmer, 2005)

Agenții cauzali sunt microorganisme Gram-negative subțiri, helicoidale, mobile, cu una sau ambele extremități îndoite „în cârlig”, luând adesea forma literei „S”, „C”, cu dimensiuni de 6-12 micrometri.

Figură 1.1 Ultrastructura leptospirelor patogene ( Dan Beisel, 2004)

Componentele celulare majore sunt: un înveliș extern, care înconjoară un perete celular sau un complex de peptidoglicani și doi endoflageli polari (unul la fiecare capăt).

Datorita structurii filamentoase și delicateței spirelor, aceste microorganisme au fost grupate in genul Leptospira ( grec. Leptos=fin și spira= spirală), în care sunt incluse forme patogene, forme intermediare și forme lipsite de patogenitate. Leptospirele sunt mobile și se cultivă în condiții de aerobioză la o temperatura optimă de 28-30°C, dar nu la temperaturi mai mici de 13°C. (după Perianu T., 2012)

Până recent, în cadrul familiei Leptospiraceae era recunoscut un singur gen Leptospira, iar în cadrul genului erau recunoscute două grupuri - cele întâlnite la speciile animale (tulpinile parazite) și cele din apă (tulpinile saprofite). Aceste două grupuri denumite interrogans și biflexa pot fi diferențiate prin necesitățile de creștere și reacțiile biochimice. Există aproximativ 23 serogrupuri recunoscute, ce includ aproximativ 212 serovaruri. (după S.R. Palmer, 2005)

Leptospirele pot supraviețui în sol, nămol, mlaștini, cursuri de apă și în țesuturile animalelor vii sau moarte. Supraviețuirea în afara organismului animal depinde de condițiile de umiditate și aciditate. Faine (1994) a sugerat că leptospirele patogene sunt distruse rapid în urina acidă, bilă, soluții de săruri biliare. Sucul gastric normal le distruge după 10-15 minute, razele solare și radiațiile ultraviolete le distrug după 15 minute. (după S.R. Palmer, 2005)

Spre deosebire de cele patogene, leptospirele nepatogene (biflexa, acvicole) sunt mai rezistente în mediul înconjurător și posedă capacitate de multiplicare chiar la temperaturi joase.

Dezinfectanții obișnuiți sunt activi la concentrații mai mici comparativ cu alte bacterii. Leptospirele sunt sensibile la antibiotice (tetraciclină, eritromicină, kanamicină, streptomicină, penicilină, cloramfenicol etc.), dar sunt rezistente la sulfamide, bacitracină, metronidazol etc.

(după Perianu T.,2012)

1.2. Patogeneză

Leptospirele patogene pătrund în organism prin mucoase și piele, indiferent de poarta de intrare în organism, și ajung repede în circuitul sanguin (în primele 10 minute), unde se multiplică și vor da leptospiremie. Prin intermediul sângelui, leptospirele ajung în ficat, splină, rinichi și alte organe, unde prin multiplicare determină tulburări organice și funcționale. (Dogt-Jarev, 1961)

În sânge, ca și în marile organe, leptospirele se găsesc în primele 8-10 zile, după infecție - faza septicemică. Începând cu a 5-a zi după infecție, apar anticorpii specifici, care lizează leptospirele din sânge, ficat și splină. Leptospirele ajunse în rinichi, traversează spațiile intercelulare ale endoteliilor glomerulului, intră în tubii contorți, unde se fixează, se înmulțesc, trec în urină și dau leptospiruria.

În perioada cât leptospirele se găsesc în sângele periferic, datorită acțiunii hemotoxinei, se distruge un număr mare de eritrocite, dând starea de anemie cu hemogloninurie și icter. Prin produșii de dezagregare toxici sunt lezați pereții vaselor sanguine și ca urmare apar hemoragii și necroze ale pielii și mucoaselor.

La animalele gestante, ca urmare a modificărilor autolitice a învelitorilor fetale, infecția poate duce la avort. (după Perianu T.,2012)