Eutanasia, între compansiune și crimă

I. Definiție și clasificare

Eutanasia (din greacă, unde εὖ, eu înseamnă "bine", iar thanatos înseamna "moarte") este acțiunea prin care se suprimă, în mod nedureros, viața unui om sau unui animal, a cărui suferință este greu de suportat și însoțește o moarte iminentă și inevitabilă

Eutanasia reprezintă, practic, terminarea activă, intenționată a vieții unui pacient de către un medic care consideră această acțiune în beneficiul pacientului; în traducere, euthanasia însemnând “moarte bună”.

Eutanasia, în sens larg, prezintă mai multe ramuri:

-eutanasia voluntară, definită ca eutanasia la cererea sau cel puțin cu consimțământul pacientului

-eutanasia involuntară, definită ca eutanasia împotriva dorinței unei persoane competente(care își poate exprima voința)

-eutanasia non-voluntară, definită ca eutanasia unui pacient non-competent, precum persoane suferind de demență, senile sau copii mici.

-eutanasia activa, definită ca terminarea intenționată a vieții unui pacient de către un medic care crede că moartea este în beneficiul pacientului

-eutanasia pasivă, definită ca terminarea vieții unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin retragerea tratamentului

-sinuciderea asistată medical(SAM), definită ca terminarea de către un pacient, a propriei vieți, cu ajutorul medicului(în practică, diferenta dintre eutanasia voluntară și sinuciderea asistată medical este minimă)

II. Istoricul atitudinilor faţă de viaţa umană, faţă de moarte şi faţă de rolul medicului în aceste privinţe

Preţuirea vieţii a reprezentat o chintesenţă culturală a multor civilizaţii. Miturile creaţiei sunt modele de înţelepciune indiferent de timpul şi locul unde au apărut pe Terra, dar apariţia vieţii este în indisolubilă legătură cu dispariţia şi reînnoirea ei. Moartea se impune ca un element necesar pentru perpetuarea naturii şi a umanităţii. Există doar nemurirea Divinităţii, care este legată de cea a unui Univers fără sfârşit, uneori greu de imaginat şi imposibil de perceput la modul concret. Sub veghea nemuririi se consuma, în viaţa de zi cu zi, câte o porţie de moarte. Aceasta se putea vedea în conflictele grupurilor de oameni cu grupurile adverse sau concurente, în cazul execuţiilor pedepselor cu moartea, sau chiar ca o formă de supravieţuire pentru grup, atunci când resursele limitate obligau la suprimarea sau auto-suprimarea celor

deveniţi o povară. De-a lungul timpului moartea a fost considerată atât legală cât şi morală.

a) Antichitatea

"Legea celor Douăsprezece Table" (aprox. 450 î. Hr.), codul publicat la Roma de decemviri (magistraţi romani care făceau parte dintr-un colegiu de 10 membri) pe 12 table de bronz, prevedea jertfirea copiilor cu malformaţii de îndată ce veneau pe lume.

Triburile barbare germanice îngropau de vii pe bătrânii neputincioşi.

În insula Sumatra, bătrânii din neamul bataki-lor erau suiţi într-un copac, iar copacul era scuturat. Cel care reuşea să rămână agăţat sus îşi putea continua viaţa în colectivitate, dar cel care cădea era folosit ca hrană pentru restul comunităţii.

În India, bolnavii incurabili erau sufocaţi cu mâl de către membrii familiei, iar apoi aruncaţi în fluviul Gange

Împăratul roman Publius Aelius Hadrianus (76-138 d.Hr.), marele protector al culturii greceşti, cel care a presărat Roma şi imperiul cu tot felul de monumente frumoase, a apelat la eutanasie, cunoscându-se cererea sa adresată medicului.

Sfântul Augustin (354-430 d. Hr.), cel care a făcut din ideile platoniciene însăşi ideile înţelepciunii divine, cel care vedea în cunoaştere o participare la cunoaşterea divină, cel care a combătut ereziile manicheistă, donatistă şi pelagiană a combătut şi ideea de sinucidere, prin prisma poruncii din Vechiul Testament "Să nu ucizi!"

b)Evul Mediu

În această sumbră perioadă din punct de vedere cultural a fost introdusă

noţiunea de sacralitate a vieţii.

Creştinismul, Iudaismul şi Islamismul susţineau că viaţa umană este de origine divină şi condamnau eutanasia sub orice formă. Societăţile medicale din diverse epoci acordau o importanţă deosebită "jurămintelor", "legămintelor profesionale" sau "angajamentelor" semnate sau rostite de medic la ceremonia de învestitură şi acordare a titlului. Din toate formulările, cu formă mai mult sau mai puţin rituală, se înţelegea clar că principala obligaţie a medicului era slujirea vieţii omului.

În această perioadă, moartea devenise un spectacol la care participau ca la un fel de datorie toţi cei apropiaţi, urmărind muribundul când îşi dădea ultima suflare. Spectacolul morţii a căpătat o semnificaţie simbolică aparte deoarece reprezenta pasul de trecere între două lumi.

În timpul Evului Mediu, în unele societăţi s-a continuat practica eutanasiei în secret, chiar dacă era considerată imorală şi ilegală. Procedura se punea în aplicare pentru rabie, tuberculoză sau unele boli contagioase.

Oricum, pe vremea aceea, moartea unui bolnav aducea medicului curant o blamare pentru eşec nedorită nu numai de el, ci chiar de societatea medicală (breasla).