Accidentul Cerebral Vascular

CUPRINS

1. INTRODUCERE

1.1. Importanţa teoretică şi practică a temei

Principala problemă pe care o determină acidentul cerebral vascular (AVC), atât la nivel personal, cât și populațional, este cea a dizabilității – peste 40% dintre supraviețuitori rămânând cu un grad variabil de impotența funcțională.

Este totuși unanim acceptat faptul că tratamentul recuperator are ca scop limitarea impactului AVC-ului asupra calității vieții. Întrucât nu este doar o boala cerebrală, AVC-ul are impact atât asupra persoanei afectate cât și asupra familiei acesteia. Reabilitarea este un set complex de procese bazate pe participarea mai multor discipline și menite să amelioreze calitatea vieții persoanelor cu afecțiuni cronice.

Majoritatea pacienților cu AVC vor avea nevoie de asistența unei echipe specializate alcătuite din medici, asistente, terapeuți, asistenți sociali și psihologi, care va analiza particularitățile situației în fiecare caz în parte, va identifica obiectivele reabilitării și le va concretiza numai de comun acord cu pacientul.(9)

1.2. Motivaţia alegerii temei

Accidentul vascular cerebral (AVC) este a treia cauză de deces, în ţările dezvoltate şi prima în România La nivel internaţional, anual cinci milioane de oameni decedează şi alte cinci milioane rămân cu handicapuri permanente.

Am ales această temă de studiu în vederea constatării eficienţei programelor de kinetoterapie aplicate bolnavilor cu hemipareză spastică, un stadiu bal evoluţiei post AVC care provoacă o stare de suferinţă fizică permanentă, prin starea spastică a muşchilor, pe lângă afectarea psihică.

1.3. Ipoteza şi scopul lucrării

Lucrarea îşi propune să stabilească eficienţa unor metode folosite în recuperarea bolnavilor hemiparetici, mai precis electroterapia si kinetoterapia.

Scopul lucrării este de a demonstra importanţa kinetoterapiei în recuperarea hemiplegicului, de a-i recupera cât mai mult din independenţă, aceasta ducând nu numai la o stare fizică mult mai bună, ci şi la creşterea tonusului psihic, îmbunătaţirea imaginii de sine, reintegrare socială şi de ce nu, un individ productive.

2. PARTEA GENERALĂ

2.1. Sistemul Nervos Central

Sistemul nervos periferic acţionează doar ca un releu pentru transmiterea mesajelor între sistemul nervos central şi muşchi, glande şi organe de simţ. Practic, nu joacă nici un rol în analiza informaţiilor senzitive sau în iniţierea impulsurilor motorii. Ambele activităţi şi multe altele apar în sistemul nervos central.

Creierul şi măduva spinării formează unitatea centrală care prelucrează impulsurile. Ele primesc mesaje prin fibrele senzitive de la organele de simţ şi receptori, le selectează şi analizează şi, după aceea, transmit impulsurile de-a lungul fibrelor motorii, producând un răspuns adecvat al muşchilor şi glandelor.

Funcţia de analiză sau de procesare poate fi relativ simplă pentru unele activităţi ce se desfăşoară în măduva spinării, dar analiza la nivelul creierului este de obicei de o înaltă complexitate, implicând participarea a mii de neuroni diferiţi. Deşi mulţi neuroni senzitivi se termină şi mulţi neuroni motori au originea în creier, majoritatea neuronilor cerebrali sunt interneuroni care au funcţia de a filtra, analiza şi stoca informaţiile.

Întregul sistem nervos central necesită un aport substanţial de sânge, care furnizează oxigenul şi substanţele nutritive.

El este de asemenea protejat de două tipuri de învelişuri. Primul este osos: craniul, care adăposteşte creierul, şi coloana vertebrală, care adăposteşte măduva spinării. Cel de-al doilea este constituit din trei membrane fibroase denumite meninge. Acestea acoperă în întregime creierul şi măduva spinării.

Lichidul cefalorahidian este un fluid limpede, apos, care circulă în meninge, în măduva spinării şi în ventriculii cerebrali (cavitali). Lichidul are un efect de amortizare, ajutând astfel la protejarea ţesutului nervos vital faţă de agresiuni.9

Fluidul este produs continuu din sânge de către celulele specializate ale plexurilor coroide din ventriculii cerebrali. Spre deosebire de ventriculii inimii, care au nume specific, ventriculii cerebrali sunt numerotaţi. Numerotarea începe de la emisferele cerebrale în jos, către măduva spinării, iar primii ventriculi (denumiţi ventriculi laterali) sunt şi cei mai mari.

Lichidul circulă de la ventriculii laterali, printr-un orificiu îngust, în ventriculul al treilea şi apoi, printr-un canal şi mai îngust, apeductul cerebral, în cel de-al patrulea, care este puţin mai larg. De aici iese prin orificii ale planşeului ventriculului în nişte spaţii (cisterne) pline cu lichid care înconjoară trunchiul cerebral la baza creierului. După aceea, lichidul circulă către partea superioară a creierului (emisferele cerebrale) şi este reabsorbit de către proeminenţe speciale, denumite vilozităţi arahnoidiene, de pe arahnoidă, una dintre cele trei meninge.

În principiu, creierul poate fi împărţit în trei regiuni distincte: creierul posterior, creierul mijlociu şi creierul anterior. Fiecare din aceste regiuni este divizată în zone separate, care controlează funcţii distincte, toate interconectate cu alte porţiuni ale creierului.

Fig. 1 - Sistemul nervos central.

Cea mai mare structură a creierului posterior este cerebelul. Această zonă are, în principal, activităţi motorii. Ea trimite impulsuri care produc mişcările inconştiente ale muşchilor, astfel postura şi echilibrul sunt menţinute şi acţionează în perfect acord cu ariile motorii ale emisferelor cerebrale pentru coordonarea mişcărilor corpului.

Trunchiul cerebral, care leagă creierul cu măduva spinării, cuprinde părţi din creierul posterior, tot creierul mijlociu şi o parte din cel anterior. Aici este locul de încrucişare al tuturor căilor aferente şi eferente, astfel încât partea stângă a corpului este controlată de partea dreaptă a creierului şi viceversa.

Variatele structuri ale trunchiului cerebral - incluzându-le pe cele denumite bulb (medulla oblonga) şi punte, care fac parte din creierul posterior, şi formaţia reticulată (uneori, denumită sistem reticulat activator), care face parte din creierul mijlociu - au funcţii vitale. Ele controlează frecvenţa cardiacă, presiunea arterială, deglutiţia, tusea, respiraţia şi somnul. Controlul gradului de conştienţă este una dintre cele mai importante funcţii ale creierului. Formaţia reticulată este cea care filtrează afluxul de informaţii, decide care este destul de importantă pentru a fi transmisă la creier. Căile nervoase din întregul organism trimit ramuri către formaţia reticulată şi o alimentează cu un flux constant de semnale cu origine în celulele nervoase. În consecinţă, acest fapt determină formaţia reticulată să emită semnale către toate zonele creierului la centrii adecvaţi, unde semnalele sunt preluate, colaţionate şi prelucrate. Dacă această capacitate de conducere scade sau este împiedicată să apară, partea din creier denumită cortex cerebral devine inactivă şi persoana devine inconştientă.1