Noțiuni de Anatomie și Fiziologie a Intestinului Gros și a Apendicelui Vermiform

ISTORICUL BOLII

În secolul al VIII-lea ‚MORGANI a făcut o descriere a apendicelui si inflamaţiei cecale.

Istoricul adevărat al apendicelui ,însă, datează din anul 1872,când MELIER bazându-se pe câteva cazuri personale de apendice perforat,publică în „Journal Général de Médiciné” un tablou clinic ,o descriere anatomo-patologică si o cură chirurgicală în aceasta afectiune.

În anul 1841 MALESPIN a publicat mai multe cazuri de apendicită verminoasă

Mai târziu ,in anul 1883,lucrările despre rolul apendicelui in patologia abdominală au început să se îmbunătăţeasca în Anglia,Franţa,America,Germania,până în timpul lui BURNEY(1889),care în lucrările sale creează numele de apendicită.

În anul 1886,americanul REGINALD FITZ schimbă numele de perityphită în acela de apendicită, bazându-se pe faptul anatomo-patologic că ,la început, abcesele perityplitice nu sunt altceva decât peritonite incapsulate de origine apendiculară.

În Anglia ,TREVES la 1887 substituie noţiunea de peritonită celei de paratyplită si face prima apendicectomie „la rece”.

În 1890,RECLUS propune în Socitatea Franceză de Chirurgie,apendicectomia ca singurul tratament al apendicitei.

Mai târziu ,în 1896,DIEULAFOY preconizează simptomatologia apendicitei si contribuie la extinderea tratamentului chirurgical. Iar în ultimul secol, autori ca RECLUS, MATHIEU, JALAGVIER, TRUFFER, ne pun la dispoziţie un bogat material de precizii etiologice, patologice şi chirurgicale.

La noi în ţară ,chirurgii valoroşi preconizează apendicectomia „la rece”, iar D-ul Prof.AGREGAT POENARU-CAPLESCU, prin lucrări de mare merit, ne luminează un drum anevoios, în cunoaşterea simptomelor din forma latentă a apendicitei, atât de frecventă la copii, şi ne motivează ,prin vasta sa lucrare în domeniul chirurgiei şi prin numeroasele statistici asupra apendicectomiei ,necesitatea tratamentului precoce prin ablaţia apendicelui înaintea apariţiei oricărei crize, adică in faza latentă.

El pune aproape definitiv la punct apendicita sub toate formele ei clinice preconizând diagnosticul, prognosticul, complicaţiile si terapeutica acestui capitol de patologie.

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

A INTESTINULUI GROS ŞI A APENDICELUI

VERMIFORM

- CARACTERE GENERALE ALE INTESTINULUI GROS:

Intestinul gros reprezintă ultima parte a tubului digestiv şi este format din: cec, colon si rect

El începe în fosa iliaca dreaptă, unde se termină ileonul şi se intinde până în anus, având o lungime medie de 1,60-1,70m.Din punct de vedere funcţional, la om intestinul gros are un rol mai redus în digestie şi absorbţie şi mai importantă în evacuarea rezidurilor alimentare.

Intestinul gros, ca dispoziţie generală, formează cadrul colic, având deci o poziţie excentrică faţă de ansele intestinului mezenteral.

- CARACTERE ANATOMICE ALE INTESTINULUI GROS:

- tenii

- plici semilunare

- hanstre

apendice sau cincuri epiploice

TENIILE: sunt rezultatul concentrării fibrelor musculare longitudinale situate în lungul intestinului. Încep la originea apendicelui vermiform de la nivelul cecului şi ţin până la colul sigmoid.

După poziţia şi raporturile pe care le are la nivelul colonului transvers, ele se numesc:

-tenia mezocolică situată la inserţia mezocolului transvers;

-tenia ometală, corespunde inserţiei omentului mare,situată în poziţie anterioara;

-tenia libera, cu poziţie inferioară sau posteroinferioară.

PLICILE SEMILUNARE: sunt formaţiuni care proemină în lumenul intestinului gros, de forma semicirculară. Lor le corespunde la suprafaţă, şanţuri transversale numindu-se hanstre.Se susţine că plicile semilunare se datoresc condensării fibrelor musculare circulare la nivelul lor,iar alţii consideră că se formează prin plicaturarea peretelui intestinal gros datorită faptului că teniile sunt mai scurte.

HANSTRELE: sunt părţi ale peretelui care proemina la exterior între şanţurile sau strangulările transversale acestuia. La interior ele sunt delimitate de câte două plici semilunare invecinate.

APENDICELE EPIPLOICE: sunt mici grăsimi sau cincuri de grăsimi învelite de seroasa care atârnă de peretele intestinal, în lungul teniei libere. Ele lipsesc la nou-născuţi şi apar în primul an de viaţa.Densitatea lor este mai mare la nivelul colonului transvars si sigmoid.

Intestinul gros este format,după cum s-a arătat,din :cec,colon cu cele patru părti ale sale (colon ascendent,transvers,descendent,sigmoid)şi rect.Pe criterii embriologice funcţionale sau clinice,el a mai fost imparţit in colon drept si colon stâng.

COLONUL DREPT:se dezvoltă din braţul ascendent al ansei ombilicale şi este format din:cec,colon ascendent si cea mai mare parte a colonului transvers.El este vascularizat de ramuri ale arterei mezenterice superioare,este inervat de parasimpatic si fibre ale nervului vag si reprezinta din punct de vedere funcţional,colonul de starză.

COLONUL STÂNG:este vascularizat de artera mezenterică sau mezenterial şi este alcătuit din:ultima parte a colonului transvers,colonul ascendent si colonul sigmoid.Din punct de vedere funcţional el are rolul de evacuare,fiind numit şi intestinul de tranzit.