Tehnici și instalații de colectare și recuperare a materialelor feroase provenite din industria metalurgică și siderurgică

Capitolul 1.

NOTIUNI INTRODUCTIVE

Una dintre marile probleme ale vieţii moderne o constituie cea a colectării, stocării, neutralizării ori eliminării deşeurilor.Ea este relativ nouă, apărând şi dezvoltându-se rapid o dată cu revoluţia industrială. Deşeurile constituie astăzi deopotrivă o provocare ecologică, prin impactul pe care acestea le au asupra mediului şi una economică, întrucât reprezintă o importantă sursă de materii prime şi energie.Politicile de management al deşeurilor, raţionale şi planificate corespunzător pot contribui atât la conservarea resurselor naturale cât şi la protejarea calităţii mediului, contribuind astfel la “dezvoltarea durabilă” se referă în esenţă, la acel tip de dezvoltare care asigură satisfacerea necesităţilor prezente, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe.

La 14 septembrie 1989, Comisia Comunităţilor Europene prezintă Consiliului şi Parlamentului European “Raportul asupra strategiei comunitare pentru gestiunea deşeurilor”.Având în vedere precizările Raportului, la 7 mai 1990, Consiliul a adoptat Rezoluţia nr. 90/C 122/02 privind politica în materie de deşeuri care a fixat obiectivele pentru perioada următoare:

Prevenirea la sursă a producerii de deşeuri, reciclarea şi reutilizarea acestora ca şi eliminarea sigură (fără risc ecologic) reprezintă componente esenţiale ale unei politici eficiente în domeniu.

Produsele scoase pe piaţă trebuie să fie astfel concepute încât să contribuie cât mai puţin posibil prin fabricarea, utilizarea sau eliminarea lor finală la creşterea cantităţii sau nocivităţii deşeurilor.

Reciclarea şi reutilizarea deşeurilor trebuie încurajată atunci când producerea lor nu poate fi evitată.

Realizarea unei reţele de instalaţii de eliminare, corespunzătoare normelor comunitare şi ţinând cont de cele mai bune tehnologii, fără costuri excesive şi cât mai aproape de locul de producere a deşeurilor.

Prin Rezoluţia amintită, Consiliul stabileşte responsabilitatea fiecărui stat membru pentru asigurarea unei infrastructuri convenabile, care să asigure prevenirea, reciclarea, tratarea, eliminarea şi reducerea mişcării deşeurilor, concretizate în măsuri privind:

-prezentarea propunerilor specifice privind ambalajele;

-încurajarea perfecţionării şi introducerii tehnologiilor şi produselor "curate”; prezenterea rapidă a condiţiilor ecologice ale produselor în vederea introducerii sistemului comunitar de etichetare ecologică;

Finalizarea propunerilor privind incinerarea deşeurilor industriale (pentru care nu există o altă soluţie de valorificare), elaborarea normelor auxiliare privind incinerarea deşeurilor menajere şi a regulilor referitoare la depozitare.

O a doua strategie comunitară pentru gestiunea deşeurilor, actualmente în vigoare, a fost aprobată prin Rezoluţia Consiliului din 24 februarie 1997. I se adaugă cel de-al V-lea Program Comunitar de acţiune în domeniul mediului pentru perioada 1998-2000 (intitulat “către o dezvoltare durabilă”). Pornind de la constatarea că de la prima strategie comunitară în domeniu(1990) s-au înregistrat importante progrese legislative economice şi tehnice în domeniul deşeurilor şi totuşi producţia de deşeuri a continuat să crescă, actuala strategie se pronunţă pentru o politică globală în materie, la nivelul Uniuni Europene, care să fie dictată, în primul rând , de necesitatea de a defini un nivel ridicat de protecţie a mediului ţinând cont de avantajele şi de costurile care pot să rezulte din acţiune sau din lipsa acţiunii şi luând, de asemenea, în consideraţie cum se cuvine funcţionarea pieţei interne.

Printre preocupările prioritare ale Uniunii se numără:unificarea terminologiei şi definiţilor în domeniu, perfecţionarea statisticii şi informarea.Astfel, se urmăreşte punerea la punct a unor terminologii şi definiţii comune pentru a facilita realizarea unui grad mai ridicat de armonizare în cadrul aplicării legislaţiei comunitare, precum şi revizuirea, în consecinţă, a catalogului european al deşeurilor şi a listei deşeurilor periculoase în vederea ameliorării

eficacităţii lor operaţionale.

Totodată, se recomandă realizarea unei distincţii mai precise în ceea ce este deşeu şi ceea ce nu este, între activităţile de valorificare a deşeurilor şi activităţile de eliminare a acestora, date fiind mai ales diferenţele de regim juridic aplicabil.

În privinţa statisticii, pornind de la rolul pe care acesta poate să-l joace în identificarea problemelor legate de deşeuri, evaluarea priorităţilor pentru gestiunea acestora, precum şi în formularea şi urmărirea unor obiective realiste în cadrul politicilor pertinente se preconizează stabilirea de către Comisie, în cooperare cu Agenţia europeană pentru mediu şi statele membre, a unui sistem comunitar fiabil de colectare de date relative la deşeuri, care să fie bazat pe terminologie, definiţii şi clasificări comune şi care să funcţioneze la un cost public şi privat cât mai scăzut.

Relativ la informarea publicului, aceasta este privită ca o componentă a gestiunii generale a problematicii deşeurilor.

Ca principii strategice sunt reconfirmate:

- principiul poluatorul plăteşte,

- principiul responsabilităţii comune,

- principiul prevenirii,

- principiul precauţiei.

Primele două principii :-poluatorul plăteşte şi responsabilitatea comună

-cu acţiune complementeră, presupun că toţi actorii economici, inclusiv producătorii, importatorii, distribuitorii şi consumatorii au propria lor parte de răspundere în ceea ce priveşte prevenirea, valorificarea şi eliminarea deşeurilor.

În acelaşi sens se consideră că implicaţiile unui produs pentru gestiunea deşeurilor trebuie luate în consideraţie în mod complect, adică pornind de la faza de concepţie şi că, în acest context, producătorul unui produs are un rol strategic şi o răspundere pentru întregul potenţial pe care acesta îl reprezintă pentru gestiunea deşeurilor, prin concpţia sa, conţinutul său şi construcţia sa.

În sfârşit, se impune ca responsabilitatea diferiţilor agenţi economici să fie tradusă în măsuri practice, ţinându-se seama de caracteristicile specifice fiecărei grupe de produse şi de nevoia unui aplicări cât mai suple.

Principiul prevenirii este văzut mai ales ca exprimând cerinţa reducerii la minimum a producţiei de deşeuri şi a proprietăţilor periculoase a acestora. Ea este completată prin acordarea unei părţi mai mari protecţiei mediului în normele tehnice, prin diminuarea prezenţei substanţelor periculoase (ale acestora) acolo unde există soluţii mai puţin periculoase, recurgându-se în acest scop la sisteme de ecoaudit şi datele ştiinţifice şi încurajarea schimbării modurilor de consum prin informarea şi educarea populaţie. De asemenea, se au în vedere şi măsuri de reducere importantă a volumului deşeurilor produse şi de asigurare a unor niveluri crescânde de reutilizare, de reciclare şi de valorificare.