Programarea Aplicațiilor de Rețea

ABSTRACT:

La nivelul transport, internetul are două protocoale principale: User Datagram Protocol (UDP, neorientat - conexiune) si Transmission Control Protocol (TCP, orientat - conexiune).

UDP este un protocol simplu, care nu asigură verificarea erorilor sau controlul fluxului, astfel fiind necesar ca aplicaţia să efectueze aceste verificări; se foloseşte cu precădere la streaming multimedia. TCP este un protocol care asigură corectitudinea datelor, efectuând atât verificarea erorilor cât şi controlul fluxului; este protocolul de bază pentru transmiterea informaţiilor în reţea

În această lucrare am exemplificat modul de funcţionare al celor două protocoale prin intermediul unor aplicaţii client-server. În cazul aplicaţiei bazată pe protocolul UDP, serverul ascultă un anumit port, iar dacă o staţie (un client) din reţea trimite o cerere pe acel port, ea este prelucrată de server, rezultatul fiind apoi trimis către client. În cazul aplicaţiei bazată pe protocolul TCP, serverul ascultă de asemenea un anumit port, dar la apariţia unei cereri este realizată mai întâi o conexiune între client şi server; după stabilirea acesteia se realizează transferul de date.

INTRODUCERE

Cel mai întâlnit model de programare a aplicaţiilor de reţea poartă numele şi de aplicaţii Client-Server. Conceptul este simplu: o maşină client face o cerere pentru o informaţie sau trimite o comandă la un server; ca răspuns, serverul trimite datele cerute sau rezultatul comenzii. De cele mai multe ori, serverul răspunde numai la clienţi; nu iniţiază comunicaţiile.

Aşadar, funcţia serverului este de asculta pentru o conexiune. Aceste lucru este realizat printr-un obiect server care a fost special creat. Funcţia clientului este de a încerca să stabilească o conexiune cu serverul pentru care este creat un obiect client. Odată stabilită conexiunea, se poate observa că la cele două capete (server şi client), conexiunea este transformată într-un obiect IO Stream şi din acel moment aceasta poate fi tratată ca şi cum s-ar scrie sau s-ar citi dintr-un fişier.

TERMINOLOGIE

Socket-ul este o abstractizare software pentru a reprezenta „capetele” unei conexiuni care se stabileşte între două maşini sau procese. Pentru o conexiune dată, există un socket pe fiecare maşină şi vă puteţi imagina un „cablu” ipotetic între cele două maşini, fiecare capăt al cablului fiind introdus într-un socket.

În Java, este nevoie de crearea unui socket pentru a realiza conexiunea cu cealaltă maşină. Ulterior, se obţine InputStream-ul şi OutputStream-ul de la socket pentru a putea trata conexiunea ca pe un obiect IOStream. Există două stream-uri folosite în clasele socket şi sunt incluse în pachetul java.net. Acestea sunt java.net.ServerSocket (pe care server-ul în foloseşte pentru „a asculta” pentru conexiuni noi ) şi java.net.Socket (pe care clientul o foloseşte pentru a iniţializa o conexiune). Odată ce clientul realizează o conexiune Socket, ServerSocket-ul returnează un socket corespunzător server-ului prin care se realizează comunicarea.

Când se creează un ServerSocket, ii dăm doar numărul portului. Nu este nevoie sa se specifice adresa Ip deoarece este deja pe maşina pe care o reprezintă. Totuşi, atunci când se creează un Socket, trebuie dată adresa IP şi numele portului la ce se încearcă conectarea.

Clasele de socket-uri

- Socket

- ServerSocket

- DatagramSocket

- Socket

Este obiectul Java care reprezintă conexiunea TCP. Când se creează un socket, o conexiune pentru acea destinaţie este deschisă.

Cele mai importante două metode sunt getInputStream() şi getOutputStream care returnează obiecte stream care pot fi folosite pentru a comunica prin socket. Metodele sunt folosite şi pentru a recupera informaţii despre local host şi numerele de porturi remote.