Asemănări și deosebiri între antropologie aplicată și dezvoltare comunitară

I. Introducere

Din punct de vedere istoric, putem spune că prima formă de antropologie a apărut în secolul XIX, datorită cercetătorului britanic Edward Taylor, filosof istoric și cercetător al religiilor, care a încercat să ofere un răspuns la întrebarea: „De ce avem atât de multe culturi religioase?”. Etimologic, antropologia își regăsește originile în cuvintele grecești „anthropos”, „uman” și „logos”, „studiu”, fiind astfel definită ca studiul oamenilor. O astfel de definiție simplă și succintă nu diferențiază cu nimic specific antropologia de celelalte discipline academice care studiază, de asemenea, ființele umane, cum ar fi sociologia, psihologia, științele economice, filosofia, istoria și așa mai departe, diferența fiind realizată prin scopul antropologiei (Coposescu, 2001). Scopul antropologiei este acela de a studia originile oamenilor, dezvoltarea și variațiile contemporane, în orice timp și în orice loc de pe suprafața pământului. Antropologii au ca scop înțelegerea originilor biologice și culturale ale speciei și evoluției umane prin studiul tuturor ființelor umane, atât din trecut cât și din prezent, a modelelor comportamentului și sistemelor de gândire, mai concis, înțelegerea omului prin toată extensiunea definiției cuvântului (Peacock, 1986 apud Coposescu, 2001), sau după cum spunea Veronica Strang (2009), antropologia se ocupă de aproape orice include înțelegerea comportamentului social uman.

Datorită capacităților întemeietorilor antropologiei de a admite diferențele modurilor de viață din universul uman, diferențe realizate din cauze istorice și de mediu, s-a putut realiza apariția antropologiei ca știință și domeniu disciplinar. Bazată pe tezele fundamentale care spun că omul posedă capacitățile de a construi o cultură și că orice om posedă această capacitate, antropologia culturală este constituită astfel ca disciplină științifică (Coposescu, 2001).

În țările în care antropologia are o utilizate vastă, extisă și înrădăcinată în tradiția academică, s-au distins patru ramuri: antropologia fizică, ce studiază ființele umane ca organisme biologice; arheologia, care încearcă reconstituirea culturilor trecute prin studierea însemnărilor scrise și nescrise; antropologia lingvistică, ce studiază limbajele în diferite contexte sociale și istorice și antropologia culturală/socială, care studiază asemănările și deosebirile culturilor contemporane (Coposescu, 2001).

Antropologia generală – Domeniile antropologiei

Antropologia fizică Arheologia Antropologia lingvistică Antropologia culturală

Paleontologia Arheologia istorică Lingvistica istorică Antropologia economică

Primatologia Arheologia preistorică Lingvistica descriptivă Antropologia psihologică

Varietățile umane (raseologia) Arheologia contractuală Etnolingvistica Antropologia educațională

Antropologia juridică sociolingvistica Antropologia medicală

Antropologia urbană

Antropologia politică

II. Antropologia aplicată

Dezvoltată în aceeași perioadă istorică, antropologia aplică nu a fost la fel de bine acceptată de antropologi sau de societate, așa cum a fost antropologia culturală. Fiind percepută ca având o imagine negativă, antropologia aplicată a fost stigmatizată și asociată puterilor colonialiste, puteri care încercau modificarea populațiilor prin schimbarea culturii. Antropologii au respins conceptul de antropologie aplicată considerând că acesta recurge la compromisuri în relativitatea culturală (Coposescu, 2001).

Deși aplicarea descoperirilor, teoriilor și metodelor de către antropologi în soluționarea problemelor umane a fost o practică uzuală în rândul acestora, în ultima jumătate a secolului, numărul antopologilor care s-au implicat în cercetările aplicative cu scopuri practice explicite a crescut considerabil, reprezentând o nouă subdisciplină cunoscută și ca antropologie aplicată. Pragmatismul antropologilor i-a făcut pe aceștia să aplice date, concepte și strategii antropologice în încercarea soluționării problemelor sociale, economice sau tehnologice prin cercetări orientate spre rezolvarea problemelor (Coposescu, 2001).

Practica antropologiei aplicate a fost consolidată și de „ideea de teren” a lui Bronislaw Malinowski, care a impus deplasarea pe terenul studiat ca metodă proprie a antropologiei. Văzut ca și părinte fondator, Malinowski studiază la London School of Economics sub îndrumarea lui Frazer și a lui Seligman. După publicarea și terminarea unui doctorat pe tema familiilor de aborigeni din Australia, Malinowski consideră că veridicitatea surselor trebuie stabilită personal la fața locului, plecând astfel în Australia. Petrecând doi ani în insulele Trobriand, Malinowski își susține astfel importanța observației directe și personale. Condițiile lui Malinowski pentru reușita cercetării antropologice de teren încep cu separarea completă a antropologului de orice societate cunoscută și familiară, realizarea și menținerea unui contact cât mai strâns cu populația studiată și instalarea cât mai în centrul comunități. Îndeplinirea acestor condiții îi vor garanta antropologului o familiarizare mai amplă cu toate aspectele vieții comunității eliminând posibilitatea sau necesitatea căutării și selectării detaliilor specifice vieții cotidiene a comunității (Mihăilescu, 2007).