Contribuția lui Vilfredo Pareto la Dezvoltarea Sociologiei Moderne

Pareto a avut şansa de a se afirma ca intelectual prin intermediul a trei culturi, cărora le-a aparţinut, am putea spune, în mod direct. Prima este cea franceză datorită faptului că s-a născut la Paris şi primul contact pe care l-a luat cu ştiinţele a fost în limba franceză. O mare parte din viaţă şi-a petrecut-o însă în Italia, unde, la început, a studiat ştiinţele exacte (matematica, fizica mecanică) pentru a deveni inginer. A trecut apoi printr-o perioadă în care şi-a completat cultura filologică, studiind antichitatea greco-romană şi limbile greacă şi latină, fapt care l-a ajutat mult la redactarea Tratatului de sociologie generală, unde a folosit nenumărate exemple, pentru a-şi convinge cititorii, din istoria Imperiului Roman şi a Greciei. La vârsta maturităţii a descoperit sociologia şi economia, devenind unul dintre economiştii de renume mondial ai momentului şi inventatorul câtorva principii economice care se aplică, cu succes, şi în zilele noastre. În ultima parte a vieţii, s-a retras în Elveţia, la Lausanne, preluând catedra de sociologie de la unul dintre foştii săi colaboratori, Leon Walras. În ciuda influenţei pe care a avut-o ca profesor şi a unor lucrări de referinţă în domeniul economiei şi sociologiei, din păcate, Pareto nu a reuşit să dea numele său unei şcoli sau unui curent, în mare parte şi din cauza faptului că nu s-a preocupat, în perioada vieţii, să formeze vreun urmaş demn să-i continue ideile aşa cum a făcut el pentru Walras, extinzând cercetările acestuia în patru direcţii principale: teoria consumatorului (bazată pe conceptul de utilitate ordinară, mai degrabă decât cardinală), introducerea variabilităţii factorilor de producţie, teoria bunăstării şi, la modul mai general, aplicarea teoriei echilibrului general la studiul ansamblului fenomenelor sociale.

O altă mare problemă pentru recunoaşterea sa internaţională a constituit-o legătura, directă sau indirectă, cu fascismul italian şi cu Mussolini, deşi spre sfârşitul vieţii începuse să pună tot mai mult la îndoială acţiunile dictatorului şi a evitat numirea sa în Senatul Italiei, netrimiţând la timp documentele necesare.

Nu în ultimul rând, firea sa certăreaţă, polemicile cu gânditorii vremii, criticile aduse marilor sociologi predecesori (A. Comte, H. Spencer) sau contemporani (E. Durkeim), adesea nejustificate şi încărcate afectiv, i-au făcut pe mulţi exegeţi să nu se mai aplece deloc asupra scrierilor sale, cu intenţia voită de a i se face uitat numele, el fiind tratat a priori drept ideolog al mişcării fasciste şi sociolog amator, neacademic.

Părerile lui Pareto despre colegi erau deliciul celor care gustau polemicile dintre oamenii de ştiinţă, însă aveau darul de a-i face mai umani pe aceştia. Sociologul italian nu i-a iertat nici măcar pe cei cărora le datora recunoştinţă, cum ar fi Leon Walras, cel care l-a oprit asistentul său la Lausanne şi care i-a vegheat cariera ştiinţifică, un savant care se bucura de o faimă internaţională. Referindu-se la un articol abia publicat de Walras, a afirmat că nu are nici o valoare şi a completat maliţios că asta i-a spus-o şi în faţă: „Nu aş fi vorbit despre articolul său, dar el mi-a cerut părerea şi a trebui să-i spun adevărul.” Atacul la Walras s-a răsfrânt apoi şi asupra celorlalţi profesori de economie generală, deşi preda şi el aceeaşi materie: „Mă conving pe zi ce trece că nu există studiu mai inutil decât cel al economiei politice... Toată economia politică e o pierdere de vreme. Şi atunci de ce să-i obligăm pe bieţii studenţi să o studieze? ” Criticându-i pe toţi şi atrăgându-şi multe critici, la rândul său, Pareto se autoexila pe zi ce trece de comunitatea academică. Între cei cu care a polemizat s-a aflat şi Benedetto Croce care l-a ironizat pe economist. „Ideea despre controversa mea cu Pareto era animată de o speranţă pe care am recunoscut apoi că e iluzorie: să-i fac pe economişti să filosofeze.” Şi mai neiertător a fost însă cu sociologul: „Tratatul de sociologie generală al lui Pareto e un caz de teratologie ştiinţifică”. La rândul său, Einaudi l-a acuzat pe Pareto că, în sociologie, pune pe acelaşi plan cu Platon, Aristotel, Machiavelli o tăietură dintr-o gazetă oarecare pentru a prezenta un fapt care-i este lui la îndemână pentru a-şi susţine vreo teză.