Diagnoză legislativă - migrația forței de muncă

I. Contextul general al migratiei economice la nivelul Uniunii Europene

Comisia Europeana a adoptat in ianuarie 2005 “Cartea Verde privind gestionarea migratiei economice in Uniunea Europeana si a supus acest document dezbaterii publice la nivelul UE, pornind de la prevederile Articolul 63(3) al Tratatului EC, conform caruia Consiliul European va adopta masuri privind politica de emigrare in ceea ce priveste conditiile de intrare si rezidenta si standardele privind procedurile de eliberare de catre statele membre de vize pe termen lung si permise de rezidenta. Totodata, in Cartea Verde se precizeaza ca in 2001 Comisia Europeana a adoptat o propunere de directiva privind “conditiile de intrare si de rezidenta a resortisantilor tarilor terte pentru angajare in munca si desfasurarea activitatilor independente” (COM (2001) 386)si ca, “desi alte intitutii europene au dat un aviz pozitiv (Parlamentul European A5-0010/2003; Comitetul Economic si Social 16.01.2002 - SOC/084,CES 28/2002; Comitetul Regiunilor 13.03.2002 – CdR386/2001), discutiile in Consiliu s-au limitat la o prima citire a textului.”

In Comunicarea Comisiei din 4 iunie 2004 se precizeaza faptul ca cetatenilor non-comunitari care doresc sa lucreze in UE li se cere sa demonstreze faptul ca indeplinesc anumite conditii, cum ar fi: sa fie in posesia unei oferte de angajare, sa aiba resurse financiare suficiente pentru a se intretine si sa detina o asigurare medicala adecvata si ca in anumite cazuri, angajatorii din statele membre sunt responsabili pentru aplicarea pentru permise de munca in numele cetateanului non-comunitar pe care doreste sa-l angajeze, trebuind in acelasi timp sa demonstreze ca pe piata locala a fortei de munca nu regaseste aptitudinile pe care acesta poate sa le ofere. Anumite criterii stricte.trebuie indeplinite si de catre persoanele care lucreaza pe cont propriu admise de Statele Membre. Acestea se refera in principal la dovedirea de catre aplicanti a faptului ca poseda mijloace suficiente pentru a se intretine si ca activitatea pe care doresc s-o exercite va fi in beneficiul statului membru in cauza. Majoritatea migrantilor pe baze economice sunt admisi initial cu un permis de rezidenta temporara, cu durata de la 1 an pana la 5 ani. Aceste permise pot fi reinnoite atat timp cat aplicantul continua sa indeplineasca criteriile necesare – in primul rand, sa ramana angajat in perioada specifiata si aptitudinile sale sa fie in continuare cerute pe piata fortei de munca. Insa nu sunt ceruti doar lucratorii cu o calificare foarte buna. Numeroase state membre, in special cele din Sudul Europei, au avut nevoie de lucratori cu calificare slaba. Majoritatea au ales sa reglementeze admisia de lucratori cu calificari slabe prin deschiderea rutelor de admisie sau prin acorduri bilaterale in domeniul fortei de munca.

Statele membre folosesc diferite metode pentru a decide cati migranti pe baze economice vor admite in fiecare an. Numarul se fundamenteaza de obicei pe evaluari nationale si/sau regionale ale cerintelor pietei muncii. Cateva state membre au sisteme de cote, dar felul in care acestea sunt folosite difera de la o tara la alta. Unele stabilesc un total general pentru numarul de lucratori din state terte care vor fi admisi in fiecare an, in timp ce altele stabilesc cote specifice pentru fiecare sector de activitate sau chiar pentru tipuri de lucratori, cum ar fi, de exemplu, lucratorii sezonieri. Altele stabilesc cote anual, dupa o analiza a nevoilor pietei muncii si consultare cu partenerii sociali.

In majoritatea statelor membre este necesara evaluarea situatiei pietei muncii inainte de admisia lucratorilor din state terte. Principiul “preferintei comunitare” a fost exprimat clar ca principiu conducator in selectarea lucratorilor din statele terte in Rezolutia Consiliului privind limitarea admisiei cetatenilor non-comunitari pe teritoriul statelor membre in vederea ocuparii unui loc de munca, din 20 iunie 1994. Modalitatea in care este implementat acest principiu difera de la o tara la alta.

Exista o varietate de acorduri bilaterale semnate de statele membre si de noile state membre privitoare la admisia cetatenilor non-comunitari. Acestea sunt destinate in principal a raspunde deficitelor de forta de munca din tarile primitoare, dar exista si cateva motive secundare pentru semnarea acestor acorduri. In sens larg, ele au fost considerate ca o deschidere de noi canale pentru migratie, menite sa imbunatateasca relatiile cu statele terte, sa faciliteze legaturile istorice si schimburile culturale, sa gestioneze mai bine fluxurile migratorii si sa combata migratia ilegala. Deseori, se intalneste o combinatie a acestor factori.

Schemele bilaterale semnate mai recent tind sa se concentreze pe lucratorii sezonieri care vin in principal sa lucreze in agricultura, constructii, turism si catering, unde exista o cerere continua pentru acest tip de lucrator. Unele dintre aceste noi scheme bilaterale sezoniere au fost create pentru a oferi canale legale pentru fluxurile ilegale anterioare de lucratori sezonieri, in special in agricultura.

Faptul ca multi resortisanti din statele terte sunt rezidenti ilegali in Europa si ca unele state membre au dezvoltat programe de “regularizare” a acestora, demonstreaza limitele actuale ale gestionarii canalelor existente de migratie ilegala. Frecventa operatiunilor de regularizare a aratat un trend crescator puternic de la inceputul anilor ‘90. Se face distinctia intre regularizari temporare, in care persoanelor regularizate li se elibereaza un permis de rezidenta pentru o durata limitata, care se poate reinnoi doar daca sunt indeplinite anumite conditii, si regularizarile definitive, in care migrantilor li se ofera statut de rezidenta permanenta. In majoritatea cazurilor, statele membre tind sa elibereze permise temporare care se pot reiinoi, fapt ce inseamna ca este posibil ca cei care le poseda sa se intoarca la statutul lor ilegal daca ulterior inceteaza sa indeplineasca conditiile pentru permis.