Emile Durkheim - Sinuciderea (recenzie)

Orice căutare pe google despre autorul cărţii recenzate – Emile Durkheim – îmi afişa sute de rezultate şi pagini întregi despre activitatea acestuia. Întrucât nu este un studiu de autor, dar nici nu am vrut să sistematizez datele sale biografice, mă voi rezuma la faptul să zic despre el ceea ce am înţeles. Aşadar, Emile Durkheim poate fi considerat fondatorul orientării sociologice, după numeroase încercări de individualizare a sociologiei că ştiinţă. Sociologul francez, prin remarcabila sa operă a reuşit să creeze primul sistem sociologic, îmbinând teoria cu metodele studierii realităţii sociale. El pleacă de la ipoteza că pentru a fi recunoscută ca ştiinţă, sociologia trebuie să aibă un obiect de studiu (cu ce se va ocupa şi ce va cercetata această ştiinţă), folosind anumite metode de investigare.

Lucrarea „Despre sinucidere” a fost publicată în anul 1897 şi cuprinde 3 părţi („Factori extrasociali”; „Cauze sociale şi tipuri sociale”, „Sinuciderea ca fenomen social general”). Meritul acestei cărţi este că autorul conturează o nouă viziune asupra fenomenului, considerat până la el un act personal sau o boală a minţii. El va demonta aceste presupoziţii şi va demonstra ştiinţific că tendinţa spre sinucidere are la bază şi anumite cauze sociale.

Partea a doua a cărţii „Cauze sociale şi tipuri sociale” de Emile Durkheim va analiza principalele cauze reale ce determină sinuciderea, care sunt condiţiile şi tipurile de sinucidere. De la bun început autorul va declina ipoteza precum că sinuciderile sunt provocate în totalitate de factori emoţionali sau cauze individuale. El va aprecia două caracteristici principale ale vieţii colective, şi anume: 1) integritatea membrilor societăţii într-un spaţiu unitar şi 2) acţiunea reglatoare a societăţii exercitată asupra membrilor săi. Fiindcă „suicidul apare normal când este determinat de structura socială şi patologic atunci când nu este determinat de cauze sociale” (p.132). Astfel, autor va merge mai departe şi va explica că sinuciderea, dacă devine un fenomen patologic, atunci nu mai putem vorbi doar de slaba integrare socială a indivizilor în societate, ci şi de pierderea valorilor şi normelor morale, care nu mai au niciun control asupra individului. Durkheim numeşte acest lucru anomie, adică „o stare morbidă ce ameninţă sănătatea societăţii” (p.145). Într-o astfel de situaţie individul nu se mai poate adapta la ritmul unor schimbări bruşte, simţindu-se frustrat sau că aşteptările lui nu mai sunt realizabile. Ca urmare, afirmă sociologul, motivele care sunt invocate de victimă când săvârşesc actul sinuciderii nu sunt adevărate; ele sunt mai degrabă nişte pretexte.

Analiza fenomenului sinuciderii din Europa secolului al XIX-lea l-a condus pe Emile Durkheim să propună patru tipuri de sinucidere: egoistă, altruistă, anomică şi fatalistă.

A/ SINUCIDEREA EGOISTĂ.

Sinuciderea egoistă este specifică „indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios, politic, ceea ce dovedeşte lipsa coeziunii în cadrul grupului de apartenenţă” (p.160). Un individ pentru a fi integrat sau a se simţi integrat, explică Durkheim, trebuie să aibă o conştiinţă comună, să împărtăşească aceleaşi credinţe şi practici, să interacţioneze unii cu alţii şi să aibă scopuri comune. Din moment ce aceste condiţii lipsesc sau sunt îndeplinite doar parţial, individul se izolează şi se axează exclusiv asupra propriului eu.

În continuare, autorul ne va demonstra analizând statisticile vremii cauzele reale ale sinuciderii, de ordin social, cum este vârsta, sexul, starea civilă, religia, crizele economice etc. El va urmări evoluţia sinuciderilor în funcţie de natura cauzelor sociale şi a modului în care se individualizează aceste cauze. Confruntând datele obţinute cu realitatea, Emile Durkheim a constatat că în ţările în care predomină religia catolică (Italia, de exemplu) rata sinuciderilor este mult mai mică decât în ţările în care predomină religia protestantă (de exemplu, Prusia, Danemarca, Suedia).

Pentru a verifica relaţia dintre religie şi sinucidere, Emile Durkheim a cercetat statisticile din fiecare ţară, separat pe confesiuni. Din aceste statistici, rezultă faptul că în rândul populaţiei de confesiune protestantă rata sinuciderilor este mai mare decât la populaţia de religie catolică. „Aruncând o privire pe harta europeană a sinuciderilor, observăm imediat că în ţările catolice, ca Spania, Portugalia, Italia, sinuciderea este puţin dezvoltată, ea atingând valoarea maximă în ţările protestante: Prusia, Saxonia, Danemarca (p.169).

Pentru a-şi explica fenomenul şi relaţia dintre apartenenţa relegioasă şi sinucidere, Durkheim a introdus între aceste două variabile un al treilea factor – „gradul de integrare socială”. „Integrarea socială se referă la ataşarea voluntară a indivizilor la grupul sau societatea de care aparţin” (p.172). Autorul a observat că prin ataşamentul faţă de biserică, religia catolică asigură individului un grad de integrare socială mai mare decât religia protestantă. Aceasta explică de ce în ţările cu o populaţie predominant protestantă rata sinuciderilor este crescută. Integrarea socială a indivizilor, ca explicaţie cauzală a sinuciderii, intervine şi în relaţia dintre acest act predominant de autosuprimare a vieţii şi profesiune, stare civilă sau situaţie socială: militarii sunt mai înclinaţi spre sinucidere decât civilii, rata sinuciderilor este mai mare la celibatari decât la persoanele căsătorite, în timp de pace decât în perioadele de război, în etapele de prosperitate sau boom economic, decât în cele de stabilitate economică.