Privire istorică asupra problematicii supraaglomerării - sistemul penitenciar românesc

Scurt istoric al Sistemului Penitenciar Românesc

Sute de ani pedeapsa cu închisoarea nu a fost stipulată prin lege aplicându-se în funcţie de dispoziţiile autorităţilor locale sau statale. În antichitate şi în Evul Mediu timpuriu puşcăria era locul în care indivizii erau ţinuţi până la executarea sentinţei, având funcţia pe care o au azi casele de arest preventiv. Detenţia era de scurtă durată – câteva zile, deseori doar câteva ore – până când avea loc judecata.

Credinţa religioasă a influenţat foarte mult sistemul juridic medieval. În săptămâna Mare şi în ajunul Crăciunului erau eliberaţi toţi cei cei închişi şi nejudecaţi, Duminica era o zi fericită pentru cei întemniţaţi, deoarece primeau ajutoare ( hrană şi îmbrăcăminte ) de la credincioşii veniţi la slujbe.

In anul 1380 se fac primele menţiuni despre Ocna Trotuşului, ocnele fiind exploatări ale minelor subterane de sare, unde forţa de muncă o constituiau „ocnaşii” – de regulă cei condamnaţi pentru tâlhărie, omoruri etc. Tehnica era simplă, cel condamnat era coborât în ocnă şi nu mai era scos decât când îşi termina pedeapsa. Pentru boieri şi nobili pedeapsa o constituia închiderea în mănăstire.

In Ţara Romaneasca manastirile au fost cele mai dure sisteme de detenţe. Vlad Ţepeş a zidit la 1457 mănăstirea Snagov ca loc principal de surghin al boierilor care li se opuneau. Tot această mănăstire avea o altă cameră de tortură dotată cu sofisticate mecanisme de schingiuire. Ambele camere au fost desfiinţate abia la jumătatea secolului al XIX- lea.

Până la jumătatea secolului al XVII-lea regimurile de pedeapsă au variat de la o temniţă la alta, în funcţie de predispoziţiile boierilor sau călugărilor care le administrau. În unele mănăstiri existau coduri de legi bizantine, traduse în slavonă.

Până în 1646 în Moldova şi 1652 în Muntenia, date la care au apărut pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, nu a existat o legislaţie a pedepselor, închisorile funcţionând independent de orice sistem juridic, după obiceiul pământului, organizarea lor nefiind reglementată de nicio lege, în fapt fiind lăsate la discreţia autorităţilor care le gestionau. Ele erau adesea nişte gropi sub pământ, sau beciuri ale conacelor, fiind si locuri de executare a unor tipuri de schingiuiri şi torturări.

Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu erau colectii de texte din canoanele împărăteşti şi au constituit primele legislaţii penale româneşti în care principalele pedepse prescrise erau scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, arderea de viu,legarea de cozile cailor,

tăierea capului, s.a. , toate acestea in funcţie de faptele comise.

Execuţia pedepsei reprezenta partea publică a procesului penal, suferinţa afisată şi durerea expusă a corpului fiind principalele ei elemente constitutive. Fiecare închisoare avea o cameră de tortură prin care treceau aproape toţi condamnaţii pentru mărturisirea faptelor comise.

In cartea sa „Despre Infracţiuni şi Pedepse” , Cesare Beccaria (1738 –1794) condamnă tortura la care sunt supuşi infractorii vremii, si în special aceea aplicată celor presupuşi vinovaţi.

„O cruzime consacrată prin uzul răspândit la majoritatea naţiunilor este torturarea inculpatului în timp ce se formează procesul, fie cu scopul de a-1 constrânge să mărturisească o infracţiune, fie din cauza contradicţiilor în care cade, fie cu scopul de a-i descoperi complicii, fie cu scopul de a obţine cine ştie ce metafizică şi de neînţeles spălare a infamiei , fie, în sfârşit, cu scopul descoperirii altor infracţiuni pentru care ar putea fi inculpat, dar de care nu este acuzat.

Un om nu poate fi numit vinovat înainte ca sentinţa judecătorului să fie pronunţată şi nici societatea nu-i poate retrage protecţia publică decât în cazul în care s-a hotărât că acesta a violat pactele în baza cărora îi fusese acordată, în baza cărui drept, dacă nu cel al forţei, i se dă puterea unui judecător de a pedepsi un cetăţean în timp ce încă pla­ nează îndoiala asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei sale ? Nu este nouă această dilemă: infracţiunea este certă sau incertă; dacă e certă, nu se poate acorda altă pedeapsă decât cea stabilită de legi, şi atunci torturile sunt inutile, căci inuti­ lă este şi mărturia vinovatului; dacă e incertă, nu trebuie să fie chinuit un nevinovat, căci, conform legilor, aceasta este calitatea unui om ale cărui infracţiuni nu au fost încă dovedite.”