Strategii de intervenții comunitare - persoane fără adăpost

I Definirea problemei (caracteristici)

Societatea românească din zilele noastre este supusă unei eroziuni din ce în ce mai ample, care duce la apariția unor categorii sociale vulnerabile. Această situație este acutizată de prezenta criză economică și plasează aceste categorii vulnerabile între limita nivelului de trai și marea excludere socială

Conform Legii Nr. 292 din 20 decembrie 2011, legea asistenței sociale:

„Persoanele fără adăpost reprezintă o categorie socială formată din persoane singure ori familii care, din motive singulare sau cumulate de ordin social, medical, financiar-economic, juridic ori din cauza unor situații de forță majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuți, se află în incapacitate de a susține o locuință în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare, se află în instituții sau penitenciare de unde urmează ca, în termen de 2 luni, să fie externate, respectiv eliberate și nu au domiciliu ori reședință.”

Munteanu și Sagebiel (2007) au menționat faptul că prsoanele fără adăpost „reprezintă o realitate care, ignorată în mod deliberat ani la rând, generează azi un puternic efect în planul problematicii sociale din România. Trăind, până nu demult, undeva la marginea unei societăți care a început (și a reușit de cele mai multe ori) să-i culpabilizeze pentru ceea ce li se întâmplă și mai ales să se delimiteze de responsabilitatea oricărei implicări directe, acești oameni, care odată, au fost la fel ca noi, nu mai pot rămâne în acest con de umbră pe care noi toți l-am construit în jurul lor.

Potrivit lui Badea (2008) persoana adultă fără adăpost este aceea care: nu poate face dovada spațiului de locuit asigurat ori, în ultimă instanță, nici nu are efectiv unde să locuiască, iar dacă totuși stă undeva nu are acceptulgăzduitorului pentru întocmirea formelor legale.

Badea, Negru și Popescu (2005) sunt de părere că persoana adultă fără adăpost este persoana care nu are o locuință și care locuiește pe stradă sau a locuit pe stradă, iar în momentul redactării fișei avea un adăpost temporar(improvizat, chirie), care se află într-o situație de criză la nivel psihic, de sănătate fizică, social și juridic,situație determinată de absența unui adăpost sau de imposibilitatea de a-și permite unul. Iar situația de criză este înțeleasă ca fiind incapacitatea de a-și mobiliza resursele interne (pentru a putea obține un act de identitate, un loc de muncă, pentru a se reintegra în familie) și excluderea de la resurse externe (servicii publice medico-sociale).

Tipologiile de persoane adulte fără adăpost, cel mai des întâlnite în studiile științifice au drept criterii distinctive, indicatori biologici sau familiali, probleme sociale sau chiar medicale, precum: alcooolism, toxicomanie,cazuri psihiatrice, sărăcie sau vagabondaj urban.

Autorul Buzducea (1999) este de părere că putem vorbi atât de o categorie tradițională a persoanelor adulte fără adăpost, asociată figurii istorice a vagabondului - cea a omului celibatar, dar odată cu extinderea fenomenului apar noi categorii care cuprind: tineri, bătrâni și femei. Mai exact, din rândul persoanelor adulte fără adăpost pot fi: familii monoparentale și cu venituri mici, mamele cu copii care și-au pierdut locuința din cauza violenței intrafamiliale, tineri fără venituri, copii abuzați de părinți, bătrâni fără venituri, persoane cu afecțiuni psihicesau mentale grave, persoane care abuzează de drog și alcool, persoane care migrează în căutarea unui loc de muncă, imigranți, refugiați, persoane eliberate din detenție.

În anul 2002 echipa Médicins Sans Frontiéres - București a încercat elaborarea unei definiții corespunzătoare realității din teren. Această definiție scoate în evidență, pe lângă lipsa unui adăpost, starea psihologică a acestor persoane: ”Persoana adultă fără adăpost este persoana care nu are o locuință și care locuiește pe stradă sau a locuit pe stradă, iar în momentul redactării fișei avea un adăpost temporar(improvizat, chirie), care se află într-o situație de criză la nivel psihic, de sănătate fizică, social și juridic,situație determinată de absența unui adăpost sau de imposibilitatea de a-și permite unul.