Resursele Umane ale României în Perioada Premergătoare Integrării în Uniunea Europeană

INTRODUCERE

În contextul noii ordini mondiale de după 1990, ţările din Europa de Est au îmbrăţişat calea democraţiei. Desigur că acesta nu este un drum fară sacrificii pentru o ţară cum este România însă scopul final, integrarea în Uniunea Europeană merită aceste eforturi. Pentru a îndeplini condiţiile de aderare, ţara noastră trebuie să se alinieze la anumite standarde ce presupun participarea întregii populaţii la realizarea lor.

În prezent România are o populaţie totală de 22,5 milioane (situandu-se pe locul 9 în Europa după Rusia, Germania, Italia, Ucraina, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Franţa, Spania şi Polonia) şi o densitate medie de 95 loc/km2 (încadrandu-se între ţările cu populaţie medie din Europa centrală).

Distribuţia geografică a populaţiei în România este rezultatul unui lung proces istoric de dezvoltare, în care factorii economici, sociali şi culturali au jucat diferite roluri pe fundalul unor peisaje specifice care înglobeaza forme de relief variate, diferite condiţii de sol şi climă, sisteme de canalizare, păduri, potenţial agricol şi resurse naturale de subsol. Teritoriul limitat al României, cu o varietate de forme de relief constituind totuşi o unitate armonioasă prin simetria aproape geometrică a lanţului montan, a dealurilor şi câmpiilor, a favorizat stabilizarea, astfel încat în ciuda multor lipsuri economice, invaziilor, epidemiilor şi razboaielor, populaţia României nu numai că a reusit să supravieţuiască condiţiilor dure dar au şi conservat cu succes unitatea Carpaţilor, securitatea Dunării, accesul la teritoriile vecine şi materiile prime.

CAPITOLUL 1. FORŢA DE MUNCǍ – CONTEXTUL TEORETIC AL NOŢIUNII MUNCǍ – FACTOR DE PRODUCŢIE ÎN GÂNDIRA ECONOMICǍ

William Petty, precursor al economiei politice clasice engleze, afirma metaforic că “munca este tatăl iar pământul este mama avuţiei”. Ulterior, economistul francez Jean Baptiste Say a elaborat “formula trinitară” devenită celebră, care definea, drept factori de producţie, munca, pământul şi capitalul.

Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fără prezenţa şi intervenţia omului, acesta fiind nu numai purtător de nevoi ci şi posesor de abilităţi care-i permit să acţioneze în scopul satisfacerii acestora.

Astfel, munca devine factorul originar şi primar de producţie, reprezentând activitatea specific umană manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se de instrumente corespunzătoare pentru producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.

Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant. Astfel, Adam Smith arăta că “munca este sursa tuturor bogăţilor societăţii, sursa unică a avuţiei naţiunilor”. Referindu-se la rolul muncii în ansamblul vieţii economice, J.M.Keynes remarca:”munca este cea care produce totul”.

Munca este un factor de producţie originar în sensul că este intrinsec asociată personalităţii prestatorului ei, neputând fi creată sau reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului.

Acţiunea factorului “munca” este strâns legată de dimensiunea temporară a procesului de producţie, fiind un factor neregenerabil. Prestaţia de muncă este ireversibilă, după cum timpul de muncă neutilizat este irecuperabil.

Munca reprezintă un factor de producţie activ şi dinamizator. Ea deţine în mod exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi transformarea lor în bunuri economice.

Dacă munca nu ar acţiona asupra celorlalţi factori de producţie, aceştia ar rămâne cu desăvârşire inerţi.

Dimensiunea cantitativă a factorului “munca” se referă la volumul de muncă de o anumită natură prestat într-un proces de producţie. Acest volum poate fi cuantificat prin numărul de unităţi de timp de muncă prestate, prin numărul de ore de muncă sau de locuri de muncă aferente unei anumite cantităţi de produse, prin numărul de lucrători sau de ore-om de muncă prestate. Cantitativ munca, trebuie analizată în legătură cu populaţia şi factorii demografici, populaţia reprezentând condiţia obligatorie a oricărei economii. Populaţia se prezintă deci în dublă ipostază: ca suport al factorului muncă şi ca destinatar al rezultatelor producţiei. Astfel, populaţia şi economia unei ţări nu evoluează independent una faţă de alta: populaţia, prin structură, nivel de instruire, stare de sănătate influenţează dezvoltarea economică, iar dezvoltarea economică influenţează principalele fenomene demografice, deci dinamica şi structura populaţiei.

Dimensiunea calitativă a factorului “munca” abordat la nivel individual, se referă la specializarea profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul său de calificare şi de experienţa de producţie, la nivelul său de productivitate. Pentru ameliorarea unor caracteristici ale muncii prestate de o persoană trebuie să se intervină la nivelul abilităţilor şi/sau motivaţiei în muncă ale celui vizat.