Alocarea Bunurilor Publice în Viziunea Liberală și Libertariană

INTRODUCERE

Liberalii şi libertarienii s-au diferenţiat în ceea ce priveşte concluziile la care au ajuns cu privire la problema furnizării bunurilor publice. Astfel, liberalismul clasic şi cel moderat acceptă rolul productiv al statului (pe lângă funcţia protectivă, care presupunea protejarea de către stat a vieţii şi drepturilor şi funcţia redistributivă, adică redistribuirea veniturilor şi avuţiei în societate, statul mai are şi o funcţie productivă, de asigurare a bunurilor publice), însă ei vorbesc de un rol secundar , de „completare”, al statului în economie, şi anume, acela de furnizare a unor bunuri economice pe care piaţa nu le poate oferi (deoarece nici un producător nu are interesul de a le produce, ele neaducând suficient profit): căi de comunicaţie (şosele cu acces liber, netaxat), poduri, faruri. În plus, liberalismul moderat admite că statul trebuie să furnizeze bunuri publice, care de asemenea nu sunt garantate de piaţă (aer curat, adică reducerea poluării, apă potabilă, apărarea naţională, justiţia).

Libertarianismul abandonează tezele economice ale liberalismului clasic. Astfel, libertarienii consideră că, din motive atât economice, cât şi morale, producţia tuturor bunurilor şi serviciilor publice ar trebui lăsată în mâini private. Până şi producţia legii, a ordinii, a securităţii ar trebui produse prin intermediul pieţei…adică acele lucruri despre care se crede că sunt cele mai potrivite candidate pentru a fi produse de stat. Libertarienii consideră că acest proces de alocare a bunurilor şi serviciilor publice trebuie să fie organizat pe principiile economiei de piaţă concurenţială. Rezultă de aici că „nici un guvern nu ar trebui să să aibă dreptul de a împiedica un alt guvern să-l concureze, sau să le ceară consumatorilor de securitate să apeleze exclusiv la el pentru a dobândi această marfă.”

În ciuda acestei concepţii, libertarianismul a mai promovat ideea potrivit căreia piaţa nu e o instituţie economică morală, deşi ea este cel mai bun mijloc cunoscut de om pentru a-şi satisface dorinţele, trebuinţele. În consecinţă, piaţa produce şi bunuri care au un statut imoral, cum sunt: drogurile, pornografia, prostituţia, jocuri de noroc etc. În concluzie, piaţa este amorală; nici morală, nici imorală. Cu toate acestea, „trăsătura marcantă a economiei de piaţă libertariene derivă din credinţa în capacitatea pieţei libere de a îndeplini normal şi perfect funcţiile de reglare automată a economiei, de alocare şi utilizare eficientă a resurselor şi de a face aproape tot în economie. Susţinându-se eficienţa mecanismelor concurenţiale ale ofertei şi cererii se preconizează extinderea acestora şi în domenii care în mod tradiţional rămâneau în afara lor cum ar fi: serviciile publice, viaţa politică etc.”

Însă unii teoreticieni ai bunurilor publice (James Buchanan, G.Tullock) au încercat să argumenteze că există unele bunuri la care, din anumite motive speciale, raţionamentul economic de mai sus nu se aplică.

Pentru alţi teoreticieni însă, mai ales pentru cei libertarieni, această teorie a bunurilor publice este străbătută de inconsistenţe şi de greşeli logice interne. Astfel, ei consideră că nu există nici un fel de bunuri sau de motive speciale şi că producţia de securitate, ca exemplu particular nu ridică alte probleme decât producţia de oricărui alt bun sau serviciu, fie că este vorba despre case, brânză sau asigurări.

Astăzi este imposibil de găsit vreun tratat de specialitate care să nu opereze cu distincţia dintre bunurile private şi bunurile publice pentru care această teză să nu fie negată şi să nu sublinieze importanţa vitală a acestei distincţii.

Despre anumite bunuri sau servicii, printre care şi securitatea, se presupune că ar avea trăsătura specială că consumul lor nu poate fi restrâns la cei care le-au finanţat de fapt producţia. Mai curând: pot beneficia de ele şi oameni care nu au participat la finanţarea lor. Astfel de bunuri sunt numite bunuri sau servicii publice (în opoziţie cu bunurile sau serviciile private, de care beneficiază exclusiv cei care au plătit pentru ele). Iar datorită acestei trăsături speciale a bunurilor publice, pieţele nu le pot produce, sau nu în cantităţi şi la calităţi suficiente, fiind necesară prin urmare acţiunea compensatorie a statului. Tocmai această distincţie dintre bunurile publice şi bunurile private promovată de teoreticienii bunurilor publice şi la care au subscris liberalii clasici şi moderaţi, precum şi concepţia etatistă, a determinat concepţia potrivit căreia, datorită insuficienţelor pieţei, bunurile publice ar trebui să fie furnizate prin intervenţia statului. Statul ar trebui să-şi asume sarcina de a produce astfel de bunuri. De exemplu, o sală de teatru ar putea fi plină doar pe jumătate, deci admiterea unor spectatori suplimentari, pe gratis, nu ar costa nimic, iar faptul că aceştia ar privi piesa, nu i-ar afecta pe spectatorii plătitori; deci piesa ar îndeplini criteriile pentru a fi un bun public. Totuşi, pentru că proprietarul teatrului ar practica excuderea, în loc să le permită blatiştilor să se bucure de un spectacol „gratuit”, sălile de teatru ar fi candidate potrivite pentru naţionalizare.